Noi doi semanam foarte mult!

 Noi doi semanam foarte mult! Cel putin asa te percep eu!

Cand eram cred prin clasa a cincea, a sasea, i-mi doream foarte mult sa calatoresc in jurul pamantului, sa descopar tinuturi neumblate, sa fiu precum Phileas Fogg salvand de la moarte mai stiu eu ce jertfa sacrificata in cinstea zeitei Kali, sau sa zbor cu proiectilul lui Jules Verne in jurul lunii, sa simt pe pielea mea senzatia imponderabilitatii.

 Stateam adesea in camera mea, in diminetile minunate ale copilariei mele, incalzit de cate o raza de soare ce venea printre jaluzelele ferestrei, cu cate o carte de calatorii in mana, visand frumos la lucruri pe care numai mintea unui copil le poate visa cu ochii deschisi.

Cand am mai crescut un pic, eram fascinat de inovatii, inventica, stiinta. I-mi doream sa descoper ce era nedescoperit. Ma si vedeam dandu-ma cu capul de peretii propriului meu laborator, zurand antigravitational dupa ce rezolvasem ecuatia finala a tuturor campurilor. I-mi doream sa ajung cineva in stiinta si eram aproape convins. In fond dupa ce aflam  ceva povesti din revista stiinta si tehnica, i-mi venea simplu sa extrapolez pana la misticism ce urma sa fac intr-o cariera fulminanta.

Cred ca a fost cea mai placuta  si in acelasi timp tensionata  perioada din viata mea. I-mi doream atat de  mult si eram enuziasmat la ideia ca voi si realiza, dar dorinta mea ma fierbea in suc propriu si o auzeam pe mama zicandu-mi de multe ori:

-Mai lasa si tu cartea aia! Nu vezi ca toti copii sunt afara la joaca? Ca doar n-o sa te faci popa!

 Aceasta era acceptiunea ei in materie de apogeu intelectual. Si poate nu gresa.

Apoi cand eram tanar inginer, i-mi doream sa fiu director general. As fi intors lumea pe dos! Ma vedeam in stare. Consideram ca am suficient de multe cunostinte si simteam in mine un potential teribil. Credeam ca as fi facut lucrurile mult mai bine ca altii, dar intre timp arhivam niste proiecte de executie la compartimentul tehnic. Cand am ajuns intradevar director general, deja nu mai avea nici un farmec. Vedeam numai probleme si responsabilitati interminabile.

De cele mai multe ori in viata traim intr-un decalaj, o defazare dintre cum ne-am dori sa arate viata noastra si cum arata ea de fapt. Nu reusim sa sincronizam speranta cu existentul. Viata noastra arata ca o alergare catre o tinta care se deplaseaza inaintea noastra cu aceiasi viteza cu care imbatranim si daca uneori avem senzatia ca am atins acea tinta, fie si iluzoriu, vedem imediat in fata ochilor tinta urmatoare, astfel incat alergarea noastra sa nu se opresca.  Si cu cat alergam mai mult cu atat vom ajunge mai repede la capat. Si la capat? La capat ce e?  E abisul neantului? Sau poate viata vesnica?

Dar nici acesta  nu se sincronizeaza cu viata noastra de acum. E undeva in timp. Cand va veni? Dumnezeu stie. Pana atunci facem ceea ce ne-am obisnuit: Alergam!

Ziceam ca noi doi semanam f mult. Si eu am avut de intretinut o familie cu trei copii, cu probleme nenumarate , cu responsabilitati nenumarate, dar la care am facut fata. Ce e drept destul de greu. Trebuia sa ma scol de foarte dedimineata, sa fac naveta, sa fac rost de lapte praf care nu se gasea deloc etc. Si toate acestea suprapuse peste o dorinta de evadare catre lucruri placute, pe care le vedeam la orizont si spre care alergam adesea, fara sa reusesc sa le ating.  Contracronometru! Daca mi-ar fi luat cineva ceasul , as fi fost distrus!

Si toate pana cand am realizat efectiv (desi stiam foarte bine, asa cum sti si tu)  ca urmeaza sfarsitul.  Tu ai prea multa tinerete inca si nu poti cadea in aceasta depresie benefica. Dar numai pentru ca-ti pui intrebari si e clar ca in curand i-ti vei da raspunsul. Sa nu cumva sa il astepti de la mine, ca nu-l vei primi!

Dar hai sa revenim la subiect ca sa mai intelegem impreuna ceva!

Cand eram copil, visam si faceam ceva in sensul atingerii realitatii visate. Ma straduiam sa citesc cat mai mult , sa aflu cat mai mult si sa invat cum ar trebui facut.  Si mai tarziu am facut acelasi lucru. Chiar si atunci can eram director general. Era aceiasi neliniste, acelasi defazaj intre dorinta si realizare si cu toate acestea era o mare diferenta:

In copilarie, simteam bucuria visului, bucuria dorintelor, pe cand atunci cand am devenit matur, totul s-a transformat intr-o speranta incrancenata. Nu am mai avut aceiasi nuanta in traire, desi principial faceam acelas lucru.

Vei spune ca nu aveam problemele pe care le aveam mai tarziu. Da! i-ti dau dreptate intr-un fel, ca si nuanta problematica. Dar adu-ti aminte de cate probleme aveam cand trebuia sa fim ascultati la matematica sau urma o teza dificila si cat de mult ii invidiam pe cei mari, ca pe ei nu-I chinuie nimeni cu intrebari si extemporale, ca abia asteptam si noi eliberarea maturitatii.

Era de fapt la fel! Omul are atatea probleme cate-si face!

Altceva era de fapt!

Diferenta era ca atunci ne bucura si visul in sine. Mai tarziu nu ne mai bucura decat realizarea visului care de fapt era situata in timp undeva la un orizont  oarecare, dar nu tangent la propria existenta.

Ar trebui sa ne bucure si acum prezentul, la fel de mult ca si viitorul. Si prezentul e cea mai mica dimensiune din univers. E instantanee. Vine si se duce intr-o faractiune de timp. Totul devine trecut sau viitor.  Insa viata noastra este de fapt aceasta infima fractiune de timp. Restul este ceva care a fost sau ceva care va veni sau nu.  Si dupa ce ca e asa de putin, ne-am inhamat la o alergare care ne scoate instantaneu din propriul timp, din propria viata.

Apropo!

Ce ganduri ai cu ziua de azi, de fapt ce ganduri ai cu viata ta?

Advertisements

Sa ne bucuram pentru viata si moarte!

Pe lumea asta se moare. Totul moare! Nu scapa nimic si nimeni. Cea mai mare necesitate a omului este sa gaseasca solutie la treaba asta. Toate religiile trateaza subiectul. Unii se reincarneaza la nesfarsit. Cresc in spirit . Care pot. Oricum este o speranta. Altii vor muri inainte de termen.  Isi omoara sinele prin abandon sau altfel, transformandu-se intr un martor exterior vietii. O entitate vesnica fara inceput si fara de sfarsit. Tu esti ctestin si crezi sau daca nu crezi ai auzit ca exista viata vesnica si poate chiar ai inteles ca acest mesaj se numeste evanghelie. In fine, trebuie sa recunoastem ca cea mai mare necesitate a noastra im calitatea de muritori, este gasirea unei solutii pentru absurda problema a mortii. Este ceva cu care mintea omului nu se poate obisnui

Da am zis bine, este absurd. Cel mai pur absurd. Sa cresti ca sa mori.

Se pare insa ca s-a gasit solutia: Somnul.

Da, solutia e somnul! Dormi in timp ce traiesti si ai rezolvat problema. Nu te mai gandesti la moarte. Gandesti pozitiv. Pronunti chiar aceasta tampenie pura. Nu exista ceva, atata vreme ce tu nu vezi acel ceva.  Si nu vezi pentru ca dormi si stai cu ochii inchisi.

 Daca insa se intampla sa te trezesti, trebuie sa cauti. Nu poti ramane impasibil.  Cauta calea caci o cale trebuie sa existe. E impotriva unei logici elementare. Ne nastem pentru a trai si nu pentru a muri.

Marea majoritate a gasit deci solutia. Dorm! Si dorm atat de profund ca nu realizeaza de loc ce e cu ei. Nu pricep ca totul in jur este fara logica, fara sens. Cine s-ar duce intr un loc oarecare, daca ar sti ca o data ajuns acolo, urmeaza sa moara. Nu ar mai pleca. Ar incerca alta destinatie. Dar dupa cum se vede aproape toti ne-am angajat cu maxima frenezie catre o destinatie sigura: Moartea! O facem ca si cum nu am cunoaste acest amanunt. Il trecem cu vederea, ne facem ca nu-l observam. Gandim pozitiv! Acceptam somnul. Intreruperea constientizarii. Oprirea acestui proces incomod de perceptie a realitatii. Facem totul acceptand scenariul fantastic, povestea, mitul.

Numai ca la sfarsitul povestilor nu adormim ci ne trezim. Ne trezim fata in fata cu moartea de care am fugit toata viata. Impactul e devastator. Lucrul acesta se intampla de obicei cu altii dar iata ca acum ni se intampla chiar noua. Deachidem ochii caci nu mai avem incotro. Am vrea poate cu ultimile rezerve de energie sa mai facem ceva, sa mai prindem un paste sau un revelion , sa mai facem ceva  sa ne lungim viata,macar si cu o zi daca s-ar putea, sa mai visamla ceva ce am putea dobandii. Dar absurdul situatiei ne tranteste pur si simplu. Ne da cu capul de toti peretii. Nu mai putem gandi pozitiv. Toata viata am incercat sa ne amagim  sa ne mintim. Cine dintre noi si ar dori sa faca ceva daca la sfarsitul acelui ceva, urmeaza moartea? De aceea trebuie sa dormim. Ne trebuie o aneatezie de o viata. La capatul vietii insa nici o anestezie nu mai are efect. Te trezesti in fata unui neant infinit, pe care nu poti sa-l pricepi.

Si ce vrei sa fac? 

Ai putea intreba pe buna dreptate.  Cum vrei sa traiesc altfel decat anesteziat. Ma duc zilnic la slujba, castig sa-mi platesc obligatiile si sa pot sa ma descurc, sa-mi cresc copii.

Daca m-as gandi ca mor, intradevar nimic nu ar mai avea rost.

Sigur ca zici bine intr un fel.

Dar abia cand iei in calcul ca in cel mai scurt timp urmeaza sa mori, abia atunci te trezezti si intelegi cum trebuie sa traiesti. Si ce e si mai important abia atunci intelegi ca trebuie sa si mori. Ca moartea face parte din viata ta. Este apogeul la care ajunge samanta inainte ca ea sa incolteasca. Fa un experiment mental. Imagineaza-ti ca la sfarsitul zilei de maine urmeaza sa mori. Vei vedea cate lucruri se schimba in viata ta. Nu vei mai face nimic inutil. Nu te vei mai certa cu nimeni. Ce sens ar avea. In schimb i-ti vei dori sa te impaci cu toata lumea. E ca un joc in care te pierzi cu totul la sfarsitul zilei. Nu vei mai exista pentru viitor. Vei fi numai trecut. Adica ceva ce ai fost si nu mai esti. Aceasta schimba mentalitatile.  Este de fapt un exercitiu de lepadare de sine. “ Cine vrea sa fie ucenicul meu, sa se lepede de sine” Este conditia obligatorie pentru ucenicul lui Isus. Noua insa ne e frica de asa ceva. De ce om mai vrea sa ne numim si crestini chiar nu e de inteles.  Nu vrem lepadarea de sine. Nu e pentru noi, pentru ca noi gandim pozitiv.  Nu avem mentalitati morbide.

Daca insa am renunta la anestezie ne-am putea trezi din somn si atunci nu ne-am mai certa pentru nimic, nu ne-am mai dusmani,  Ne-am impaca cu toti, ce sens ar mai avea sa te certi cu cineva, nu ne-am mai dori bogatii. Ce sens ar mai avea? Nu iei nimic cu tine! Viata e asa scurta. Sa ne bucuram de ea. Viata e un cadou de la Dumnezeu si ea vine la pachet cu moartea. Sa ne bucuram pentru toate. Sa ne bucuram pentru viata si moarte!

Nici macar de moarte

Nimic nu mai poate fi la fel. Timpul sterge intensitatea trairilor. Unde sunt oare acum cei cu care traiam atunci cand bucuria vietii era asa de intensa? Parca ne-am pierdut din mers si urmarim degeaba un drum al unei fericiri inexistente. Unde? Dumnezeu stie!

Ce pot sa fac eu, sau tu, sau el, vazand ca nimic nu mai e cum a fost? In veci insa se zice ca nu se va sterge urma,   insa constat acum ca vecii nu sunt acolo unde am crezut ca sunt. Nu sunt in departarea unui viitor dealtfel improbabil, asa cum imparatia nu poate fi. Ea este aici, acum, in inima noastra. De ce avem nevoie de timpul acesta cancerigen? E metastaza curata. Nu mai vreau sa aud de el! Vreau ceva peste timp, ceva sa nu vina si sa nu se duca. Sa ramana etern in acelasi punct . 

Si ce sa faci cu toate clipele care s-au dus?  Nu mi-am putut imagina implacabila degradare. Stii ca la douazeci de ani gandeam despre varsta de treizeci, ca la ceva departat, mult prea departat. La treizeci am zis ca cincizeci, este o enormitate si nici nu puteam lua in calcul. Dar acum cand bate  saptezeci  la usa, timpul cred ca sa intrecut cu gluma. Nesimtita marime fizica! Numai  in ochii tai vad eternitatea care nu se scurge. Acolo a ramas culoarea stationarismului  universal. Nimic nu e  schimbat. Acelasi an, aceeasi luna, aceiasi ora, aceeasi secunda ce nu  se consuma, nu trece. Nu  e nimic zadarnic. E ceva ce tine de iubire, nu de timp.  Vreau acum sa ies din aceasta curgere perfida, sau macar sa pot sa ma intorc acolo unde  bucuriile vietii se  revarsau din belsug peste noi. Macar o ora, o secunda de nemurire,o clipa de fericire ne cautata, venita asa ca un cadou de la Dumnezeu. Fara nici o premeditare prealabila, un cadou pur si simplu,.

Hai sa ne intoarcem acolo de unde am plecat! Vom rade si vom plange iarasi pentru nimicuri, pentru imposibila noastra iubire. Fara spatiu, fara timp, in aceasta lume fara de lume. Hai sa ne intoarcem acolo in nelumea noastra, in care nimic nu mergea dupa cum merg lucrurile de fapt. Hai sa plutim iarasi fara scopuri in marea vietii adevarate. Fara ambitii, fara dorinte, numai asa de dragul ei. Te-am cuprins de mijloc si iarasi ochii tai ma-au fascinat cu eternitatea dragostei. E ca o sfidare la timpul care s-a dus .S-a dus absurd, ilogic, fara noima, numai asa ca sa ne imbatraneasca si sa ne opreasca vapaia trairilor . Dar ochii acestia, nu pot fi infranti  de nimic. Nici macar de moarte!

Ziua ca o viata

Cred ca fiecare zi este o viata in miniatura. 

 Te nasti in fiecare dimineata si seara mori.

E ca un mic rezumat al unei posibile vieti.

Urmareste ziua care tocmai a trecut. Cum a fost?  Te-ai bucurat de ea? Ai avut probleme? Ai fost trist? Dezamagit poate? Ai avut desigur si cateva realizari?  Si la sfarsit ai obosit, te ai culcat si ai adormit. 

Asa e si in viata . Se petrec aceleasi lucruri la o scara mai mare. Poti invata de la fiecare zi cum se traieste.

 Cand te-ai culcat la sfarsitul zilei,  te-a incercat oboseala placuta a lucratorului care asteapta in pace somnul binemeritat, sau te-ai pus in pat cu ingrijorarile zilei, cu problemele ei, cu stresul acumulat? Te-ai transformat intr o coarda tensionata vibrand cu frecventa grijilor tale?

Viata e ca o zi si ziua e ca o viata!

Acum cand soarele a asfintit deja si urmeaza sa te culci, cum esti? Gandeste-te la ziua de azi. Poate fi un rezumat al vietii tale. Daca nu esti multumit, incearca maine o alta viata.

Da !…

Ziua de maine e o posibila viata!

E mai ineresant trecutul

O noapte, o luna plina, si un parfum de tei .

 Un cantec care vine de oriunde si pleaca nicaierea.

Te vad fugind in rochia ta alba,

 ca o naluca stralucind in vid.

 Ai fost si esti aceiasi frumusete.

Sau gandul  meu frumos a fost?

Trecutul este si acum in mine

si el va fi si cand nu va  mai fi .

Si ce a fost ,el este,

ca o iubire care s-a’ntrupat

 in spatiul harazit, in asta viata curgatoare.

ce n-are sens si totusi da.

Putea-vom noi opri declinul timpului absurd?

De ne imaginat, de inutil?

 Putea-vom noi opri acest destin,

 aceasta curgere prosteasca?

Cu timpul care-a fost si care sta sa vina?

Si daca da, sa facem deci aceasta!

 Caci timpul nostru este

si el va fi in veci.

Eram frumosi si suntem,

 ne-am bucurat si o mai facem

 si cand va fi sa fie, vom fi la fel de fericiti.

Suntem si marea si cerul si universul insusi,

 parem fara de rost si curgem inutil,

 in aparenta  numai,

dar noi nemuritori suntem,

ca dragostea ce ne-a cuprins

 si nu va inceta sa fie.

Suntem mai mari decat credem

 si mai frumosi in ale noastre zile

si daca ele vin si pleaca

si noi ne mai schimonosim un pic,

 nu-i bai,

caci tot trecutul nu dispare  

si el  in veci va dainui .

Am fost si cand vom fi

E mai interesant trecutul.

Are parfum si e poezie.

Poate unde e legat de tinerete.

Poate!

Poate ca ca nu !

Eu cred acum ca este de fapt eternitatea.

 Ceva care ramane neclintit in veci.

 Pe acolo pe unde a fost frumos, oricum am doboarat  uratul.

  Este continuitatea. Este trainicia si fii atent ce-ti spun acum:

Este chiar prezentul si viitorul insusi!

Totul e sa sti  ca sa nu pleci din el.

 Daca ai fost o data,   tu esti  in continuare, acum si cand va fi.