Scrisoare

Stiu ca orice ti-as spune eu acum, tu nu poti primi. Si te inteleg perfect. Dar ceea ce i-ti spun eu in aceasta clipa, sunt convins ca va fi perfect adevarat pentru tine peste 25 de ani si vei voi sa ma cauti, sa-mi spui ca am avut dreptate. Mi-e teama insa, ca nu ma vei mai gasi atunci. Poate o intampare infim de mica, va face sa dai peste aceste randuri la vremea aceia, cand in sfarsit ele vor insemna ceva pentru tine si e posibil sa ai un sentiment de regret. Dar sa nu te ingrijorezi. Si eu am facut la fel si aproape toti am facut la fel. Fiecare lucru are vremea lui.

Acum te urmaresc cu atentie si am observat ca esti exact cum eram eu. Ti-am mai spus-o de cateva ori. Probabil ca am inceput chiar sa te enervez cu chestia asta.

Esti extrem de activ. Vrei foarte mult. Mintea ta nu sta nici o clipa. Ai planuri mari , indraznete, lucrezi la proiecte, faci studii, te perfectionezi incontinu in cunoastere, pregatesti predici, pregatesti scenarii , dialoguri posibile, in situatii posibile, esti febril. Esti tipul omului implicat, care nu poate opri motoarele.

Nu pricepi in ce absurditati suntem inglobati. Iei in serios aceast teatru. Nu ai cum sa intelegi ca se poate renunta la idealuri. Nu ai cum sa intelegi ca tot ceea ce facem noi acum cu implicarea noastra in castigatul de bani, de reputatie, de pozitie sociala sau spirituala, de functii, de recunoastere, de apreciere, nu inseamna decat o practicare a absurdului. Nu poti intelege ca trebuie sa nu mai vrei nimic pentru tine, ca nu mai insemni ceva decat in trupul lui Isus, ca viata ta personala, nu mai valoreaza nimic, nu intelegi ca moartea ta ca fiinta plina de ambitii si vointe, e marele castig, nu intelegi ca trebuie sa fi robul tuturor, nu intelegi ca nu trebuie sa fi ascultat ci trebuie sa asculti, nu vrei sa intelegi ca trebuie sa consideri pe cel de langa tine mai presus de tine insuti,  ca nu trebuie sa te opui aceluia care vrea sa-ti faca rau, nu pricepi de ce trebuie sa dai bani imprumut cuiva despre care sti ca nu ti-i mai da inapoi, nu intelegi de ce trebuie sa ierti unuia care a gresit si sa-i faci bine. Desigur ca poti suci cuvintele astea pe toate partile si le poti aseza cumva ca sa cazi in picioare, dar numai asa ca sa dai un raspuns linistitor, acoperitor. Ba chiar eu as putea sa formulez un astfel de raspuns ca exemplu, dar asta tine de o conversatie sterila.

Ti se pare mult mai firesc sa aranjezi aceste lucruri in termeni omenesti, in lumina legilor omenesti, a codurilor de procedura civila si penala sau a textelor din normele lor de aplicare, traduse in manuale si instructiuni.

La Dumnezeu exista insa o legislatie aparte. : Ai fost pacatos, ai comis lucruri rele, din cale afara de pacatoase, crima poate, ti-ai recunoscut pacatele in fata Lui, te-ai pocait de faptele tale, Dumnezeu i-ti anuleaza cazierul complet. La El nu exista aducere aminte in privinta aceasta. Esti nou. Esti nascut nou, esti altul. Desigur consecintele raman, dosarele intocmite, raman, suferinta provocata ramane, dar Dumnezeu nu te mai va judeca in veci pentru aceste fapte.

Biserica ar trebui sa functioneze dupa legea lui Dumnezeu si nu dupa codul de procedura penala. Lucrurile se vor indrpta.  Vei vedea!

L-ai vazut pe Dumnezeu

Apostolul Petru spune ca ultima treapta in cresterea noastra spirituala, este dragostea de oameni:

5 De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa;

 

6 cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia;

 

7 cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.

2Petr 1:5,6,7

Daca ajungi sa iubesti oameni fara discernamant, fara sa alegi intre ei, ca unul ar fi bun, ca altul nu, se cheama ca ai atins tinta. Dragostea in general, e tinta suprema, dar ea are un pisc greu de escaladat: Iubirea de oameni. E mult mai simplu sa iubesti un caine, o floare, cerul senin, o pasare, dar cu oamneni trebuie sa recunoastem ca e mai greu. Tinta aceasta este foarte sus, sau in alt sens, este in foarte mare profunzime.

Cand ai ajuns acolo, descoperi ca la acelasi nivel cu dragoastea se afla cel mai evident si ravnit dar al Duhului: Bucuria. Celelalte daruri sunt premergatoare finalului. Pacea, indelunga rabdare, credinciosia, facerea de bine, infranarea poftelor, sunt presarate pe calea devenirii. Ele te condul la capat. La cununa roadelor, la starea finala de om mare, asemanator cu Isus, avand plinatatea staturii Lui : Bucuria!

Bucuria nediscriminatorie. Pentru tot si toate. Pentru orice. Te bucuri pentru ce vezi, pentru ce exista, te bucuri ca traiesti, la fel de mult te bucuri ca urmeaza sa mori, prin voia lui Dumnezeu, intelegand profund sensul lucrurilor. Te bucuri ca a venit seara si trebuie sa te culci. In lumina unei veioze, sau in clarobscurul inserarii, te bucuri ca ai mai trait o zi frumoasa, te bucuri pentru rugaciunea spusa si somnul binemeritat si cand a doua zi ai deschis ochii, o bucurie fara margini i-ti invadeaza inima, iubirea ta se traduce in inima ta, ca o flacara a bucuriei. Urmeaza sa te intalnesti cu oameni pe care din toata inima ta ii iubesti sincer, sa vorbesti cu ei, sa le afli pasurile, te bucuri pentru ca poti face un efort muncind, facand ceva, pentru tine, familie , pentru altii si toate acestea in aceiasi masura. Te bucuri ca ai imbatranit si Dumnezeu are un plan cu tine. Nu dispari in neant. Bucuria unei noi vieti pune stapanire pe tine si ultima zi de viata, va veni ca o sarbatoare de mare pret. Totul este o armonie. Cel mai mare rau  are o explicatie linistitoare si el nu poate sa-ti perturbe bucuria interioara. Si chiar daca i-ti moare cineva drag, suferinta ta, nu poate stinge bucuria sufletului, pentru ca esti constient ca lucrurile sunt asezate de Dumnezeu, nu dupa logica omeneasca, ci dupa cum trebuie sa fie.

In starea aceasta se afla putini oameni. Dar ei exista. Daca vei avea norocul sa te intalnesti cu un astfel de om, sa sti ca l-ai vazut pe Dumnezeu.

Ce facem noi acum e absurd

Mi se pare din ce in ce mai absurd. Am 65 de ani si foarte repede voi implini 70-80 si cat s-o mai putea. Fulgerator de repede.E absurd! Dupa o viata intreaga de alergare, de acumulare, de cunostinte, experiente, valori. Mai ales valori. E cumplit de absurd. Ce sens au toate?  Noi stim, de fapt, unii dintre noi stim, de fapt presupunem, pentru ca stam prost cu certitudinile, presupunem ca dupa moarte, luam cu noi numai caracterele. Dar vad ca nici macar acest lucru nu-l presupunem mai barbateste. In sufletul nostru bantuie o crancena incertitudine. De ce? Pentru ca daca am fi de acord cu acest lucru, daca intradevar nimic nu ar conta decat caracterul nostru, am avea grija de el, iar preocuparile noastre de alta natura, ar disparea cu totul. Nu ne-ar mai interesa castiguri, masini, cariere. Toate ar fi un non sens. Dar noi suntem duplicitari.

Pana cand?

Eu am avut o revelatie de moment. Parca visam cu ochii deschisi. I-mi imaginam. A fost teribil. Se facea ca eram mort si eram intins pe catafalc. La capul meu statea familia care ma bocea. Eu ii vedeam, ii auzeam, dar nu puteam face nimic. Incercam macar sa misc o pleoapa , ceva sa fiu remarcat intr-un fel. Nu mai puteam nimic. Eram deconectat total de la materialitate. Ramasesem un simplu suflet in tranzitie . Insa nu eram disperat de loc, desi nu stiu de ce incercam sa ma misc cumva. Din contra, aveam un sentiment de usurare, de bucurie si nu intelegeam de ce atata jale. Mie in fond i-mi era foarte bine. Ma pregateam sa plec undeva . intr-un loc frumos. Incomparabil mai frumos, despre care am avut pana acum numai incertitudini. Plecam intr-un loc frumos, incantator, minunat, stiam asta, simteam asta, desi nu-l vedeam inca.

Deodata starea aceea de revelatie mi-a disparut.

M-am intors cu picioarele pe pamant. Afara e inca frig si maine urmeza o zi mohorata. Am probleme, ganduri, nerealizari, sperante, nelinisti, dar revelatia care tocmai am avut-o, mi-a dat o speranta. Poate sa fie si frumos. Poate sa fie si rai. De ce sa nu fie? I-am simtit gustul, desi nu am reusit sa ajung pana acolo.

Eu am avut o revelatie de moment. M-a impresionat intr-un fel. E poate numai un prim semnal. E posibil ca in curand sa apara declicul.  Ma refer la incetarea practicarii absurdului.

Adevarata medicina

Noi consideram azi un om sanatos, daca are niste parametrii in niste limite: Tensiunea, intre si intre, glicemia, intre si intre, numarul de globule, pulsul, hemoglobina, transaminaze etc.

Daca acesti parametri, se situeaza intre niste limite, spunem ca omul  este sanatos.

Ma gandesc ca in mod similar ar trebui sa existe niste parametrii, care sa determine daca un om este  suficient de sanatos, sa poata trai vesnic. Adica sa fie unul din cei alesi. Sau unul care sa fie dupa planul de mantuire. Sau altfel spus, unul care sa se inscrie pe traiectoria asemanarii cu Isus Cristos, modelul nostru. Aceasta procedura care ar trebui sa ne invete cum sa semanam cu El se numeste Crestinism si ea reprezinta de fapt medicina ultima si cea adevarata. Mai toti ne-am deprins sa-i spunem religie.

Deci ce ar trebui sa ai, ca sa fi crestin?

Ar trebui sa ai un anumit nivel de cunostinte privind botezul? Sau  scenariul escatologic si reperele profetice? Frecventa cu care participi la liturghi? Marimea sumelor pe care le donezi saracilor, sau bisericii? Numarul de posturi tinute? Memorarea de texte religioase, crezul, Tatal Nostru? Modul in care te raportezi la ziua de odihna? Etc?

Nu! Nu dupa aceste criterii poti defini un crestin. Dupa acestea poti in cel mai bun caz,  sa afli cat de bisericos este unul, sau altul.

Ca sa fi crestin, trebuie sa semeni cu El, care este Dumnezeu. Sa deprinzi in firea ta, roadele Lui. Roadele Duhului Sfant.

22 Roada* Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea**, facerea de bine†, credincioşia††,

 

23 blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva* acestor lucruri nu este lege.

 

24 Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit* firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.

 

25 Dacă* trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.

Sunt cuvinte extrase din epistola catre Galateni.

Astfel, deprindem sanatate pentru eternitate , daca implementam in vietile noastre planul de mantuire, care de fapt este metodologia prin care noi incepem sa semanam cu El. Incepem sa avem roadele Lui  si devenim ucenici ai Lui. Beneficiari ai vietii vesnice. Cu alte cuvinte beneficiari ai ultimului si celui mai profund stadiu de sanatate: Viata vesnica, lipsita de boli si suferinti. Degeaba vindeci un om de guturai, daca dupa o saptamana el moare de diabet. La fel se poate spune si despre cancer. De geaba i-l vindeci de cancer, daca dupa douazeci treizeci de ani, el moare din cauza pacatului. Medicina ta e total ineficienta.

Ca sa ai o medicina adevarata trebuie sa-i dai omului viata vesnica.

Dar hai sa revenim la terapeutica in sine.

Ar trebui sa se inventeze un aparat, care sa-ti masoare nivelul de dragoste, de bucurie, de pace, de indelunga rabdare, de facere de bine si de credinciosie. Sau cate un aparat pentru fiecare din parametrii adevaratei sanatati.

Imaginativa, ca ar exista si cabinete  medicale, la care sa poti merge sa-ti verifici sa zicem nivelul de indelunga rabdare. Si sa pleci de acolo cu o reteta data de un specialist in crestinism.

Sunt de fapt cei mai imprtanti parametri care ar trebui masurati zilnic  si urmariti cu strictete ca sa avem adevarata sanatate.

E de-a dreptul absurd sa controlezi tensiunea arteriala a unui om care are nivelul de bucurie zero. Nu ai rezolvat nimic cu el, daca i-ai stabilizat tensiunea, dar in privinta dragostei nu sa facut absolut nimic. Omul respectiv este pierdut. Poate sa mai traiasca cu o tensiune de aviator, cativa ani sa zicem 30-60, cati vreti pana la o suta si ceva, dar omul e pierdut.  Sufera de un diagnostic necrutator. Adevaratii parametri  de care depinde viata acelui om sunt la pamant. Degeaba are colesterolul bun, sau nivelul de globule rosii sau, glicemia, daca nu are bucurie, omul este in pericol de moarte.

Da! Cu siguranta ca trebuiesc de urgenta infiintate aceste cabinete medicale, care sa de o sansa adevarata de viata pacientilor.

De fapt crestinismul insemna medicina.

 

 

Interzicerea sperantei

 

Nu-mi mai plac sperantele. Nu mai vreau sa sper.  Speranta mi-a devenit ceva cu care nu ma mai pot impaca. Cand are omul sperante?

Cand ceva nu merge bine si  in viitor prin extrapolare mentala, poate astepta sa apara ceva mai bun. Cand lucrurile merg cum merg, dar speri intr-o imbunatatire, intr-o situatie de viitor in care sa fi multuit. E ceva care nu e, dar s-ar putea sa vina. Suntem capabili sa formulam o virtualitate evident mentala, in care toate se vor suci dupa filozofia noastra personala, in sens bun. Ceea ce este, nu este multumitor.  Ce este bun nu este suficient de bun, starea de spirit sau chiar starea materiala la care facem referire, nu e dupa cum am vrea. Viata noastra in sine nu ne multumeste. Nu ea se afla la niste cote satisfacatoare despre care speram sa devina mai bune in viitor. Vorbim despre ceva care nu e, dar e posibil sa vina si sa ne indeplineasca  dorintele. E o nevoie care se va putea implinii si pe care o vedem rezolvabila ,rezolvata. Nu acum, evident in viitor. Adica intr-un timp care inca nu a venit si care deci in momentul de fata nu exista.  Si daca speranta ta este majora, tiinand de o filozofie inalta, nadajduind la lucruri fundamentale, este cu atat mai trist. E ca o intrerupere a starii de veghe in favoarea unui vis care poate sa nu fie pana la urma real. E un fel de axfisiere de moment in care tu functionezi la limita, dar in care ai viziunea unei vieti absolute, beneficiind de adevaruri absolute. Nu ne gasim prea bine locul in hainele pe care le purtam, in casa in care locuim, in trupul pe care ni l-a dat Dumnezeu, si nemultumirea noastra se traduce in speranta la ceva mai bun, ca o manifestare a unei stari de nemultumire gereralizata.

Mi se pare asa ca o revelatie mult prea latenta, ca sa nu izbucneasca in revolta.

De ce sa avem nevoie de speranta?  Ce nu ne convine? Dumnezeu a facut  lucrurile asa de prost incat vedem la tot pasul numai defecte si nadajduim la indreptarea lor? I-mi pare exact ca in proverbul cu nemultumitului caruia i se va lua darul. Noi nu pricem ca ca avem totul. Putem sa ne bucuram infinit. Nu ne mai trebuie nimic. Nu avem la ce sa speram. Toate sunt bine randuite, asezate, ticluite si ca remediu la caderea in pacat, exista si planul de remediere (mantuire) care trebuie aplicat la momentul prezent. Nu trebuie sa suportam la nesfarsit o situatie proasta pentru ca va urma viata vesnica in care speram.  Desigur ca va fi frumos. Dar : “viata vesnica este sa te cunoasca pe tine Dumnezeu cel adevarat si pe fiul pe care L-aui trimes Tu” Acum nu in viitor.  Cine sufera cu nadejdea ca va fi bine, se inseala. Nu ca nu va fi bine si pentru faptul ca sufera.

Nu exista suferinta! Pentru ca ea ori e falsa si tine de orgoliu, ori e suferinta care trebuie tradusa prin bucurie “ Sunt bucuros in inecazuri,  etc 2 COR 12 ……

Nu mai avem timp pentru sperante. Gandul ca lucrurile vor fi mai bune nu inseamna speranta. Speranta e atunci cand i-ti doresti sa fie mai bune, cand te framanti pentru asta, cand i-ti faci un idol din aceasta.

Speranta e distrugatoare de fericire.

Dar atentie! faptul ca tu gandesti ca in viitor lucrurile vor fi mai bune nu inseamna speranta. Speranta e atunci cand vrei ca aceste lucruri sa fie mai bune. Cand nemultumit de ce e in prezent, visezi la un viitor mai bun.

Noi putem gandi la un viitor mai bun, dar nu trebuie sa ne punem speranta in el, anulandu-ne bucuria vietii la timpul prezent. Am auzit cazuri in care anumiti crestini nici macar nu-si mai zugraveau casele in asteptarea strazilor de aur. E ca si cum Dumnezeu nu ne-a mai oferit nimic bun pe acest pamant si singura solutie e ziua de apoi.

De fapt speranta inseamna viitor si gandul la viitor te va face putin receptiv pentru prezent. Pentru ceea ce ai acum, pentru ce trebuie sa te bucuri acum, sa   traiesti acum.

 

Nu ne trebuie speranta.  Nici macar nu putem concepe ceva mai bun decat avem.  Daca s-ar putea as da o lege de interdictie. Cine spera, inseamna ca vrea ceva, e nemultumit cu ceva si asteapta altceva. E nerecunoacator pentru toate cate are. Caci cel care are mai putin, are mai mult si cine va vrea sa-si pastreze viata o va pierde.

“ho ca la noape am sa-ti iau sufletul” si acel ce va venii ne va satisface pretentiile. Exista deci speranta si

evident ca exista speranta ,pentru ca noi oamenii nu ne-am trezit. Visam la un viitor mai bun. Speram la ce va veni . Repet este bine ca in gandirea noastra de acum vedem lucrurile in viitor ca fiind bune, aceasta trebuie sa fie atitudinea pentru ca se stie scenariul, dar daca i-ti sufoci propria bucurie de acum cu gandul ca vei traii bine in viitor, nu faci decat sa parcurgi drumul suferintei ca stare de orgoliu personal. Intrii in suferinta aceia care de fapt se cheama  foamea  de satisfacere a orgoliului personal.

Dragostea venita de la Duhul

Exista un soi de dragoste generalizata, care se revarsa in mod omogen asupra creatiei lui Dumnezeu, asupra tuturor oamenilor, chiar si asupra dusmanilor.

Intr-o dimineata te scoli din somn si te umpli imediat de bucurie. O bucurie imensa, in aparenta, lipsita de motivati. Te uiti pe geam si vezi in fata ferestrei un camp plin cu flori si undeva in stanga un drum care serpieste pana la linia orizontului. Peisajul este fermecator. Te bucuri pentru florile inflorite, pentru culorile acestora, pentru trecatorii de pe strada, desi nu-i cunosti, te bucuri pentru ca ai inceput o noua zi si toata aceasta bucurie vine dintr-o dragoste organica care vine de la o sursa inepuizabila. Problemele tale nu exista. De fapt ele exista, dar tu nu mai esti tu si de aceia ele nu te mai ating. Si vreau sa ma explic putin.  Adica tu ca individ asociat cu gandurile legate de propria existenta si de propriile griji si ingrijorari, nu mai existi.  Nu mai existi asa ca o singularitate personificata, ci existi intr-un context mai larg, intr-un trup extins. In termeni teologici se cheama trupul lui Isus. Nu mai esti ineresat de tine strict. Te intereseaza  in aceiasi masura de cel de langa tine ,  si nu numai.(Cum poti ajunge acolo? nu face subiectul prezentei. Cauta in alta parte) Incerci un sentiment de apartenenta si la cei mai indepartati. Fata de un strain, pe care-l vezi prima oara. I-ti iubesti sotia, copii, ai responsabilitati fata de ei, dar ti la fel de mult si-i iubesti pe vcecinii tai, pe cei apropiati  dar si pe cei pe care in mod” normal” nu ar trebui sa-i iubesti. Am folosit cuvantul normal intre ghilimele, caci ce ne pare noua normal dupa logica divina, nu e normal deloc. “Căci  înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu.1 Cor 3:19. I-ti iubesti dusmanul, vecinul care si-a mutat gardul cu un metru in curtea ta, iubesti chiar si amantul sotiei si dorest din toata inima, sa-i mearga bine.

Pare desigur o nebunie, o tacneala, ca dealtel multe din afirmatiile lui Isus: “ Sa nu te impotrivesti aceluia care vrea sa-ti faca rau, sau sa intorci si celalalt obraz.” Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari”, 1Cor1:27,  asa ca intr-o intoarcere cu susul in jos a unei logici firesti si zicem noi de bun simt. Dar se pare ca bunul nostru simt, functioneaza dupa alte regului cu care ne-am obisnuit atat de mult, ca gandim ca acestea reprezinta adevarul absolut.

Asa este si cu dragostea. Dupa definitia divina a dragostei, nu rezulta nicidecum ca trebuie ca aceasta sa fie indreptata catre o anumita persoana iubita. Coceptul de relatie singulara, el iubeste pe ea, sau ea iubeste pe el si invers, nu au loc in conceptul definitiei. Dragostea este o stare ce se refera la felul in care relationeaza un om cu ce il inconjoara. Relatie care ramane constanta indiferent de directia ei de exercitare. Dragostea care vine de la Dumnezeu, se manifesta in tot si in toate. Are dimensiuni totale si nu se rezuma la o spatialitate restransa. Noi facem confuzie intre dragoste care este definita in Corinteni  13 si relatia de atractie intre sexe asezata prin constructie in om, ca sa duca la indeplinire planul lui Dumnezeu.  Iar voi creşteţi* şi înmulţiţi-vă; răspândiţi-vă pe pământ şi înmulţiţi-vă pe el!”Gen 9 :7

Aceasta este marea confuzie : Atractia dintre el si ea din Corinteni 13 si atractia dintre el si ea din Gen 9:7. Adica confundam atractia sexuala, garnisita cu tot felul de senzatii si sentimente seductive,  cu ceva nobil venit de la Dumnezeu si care este cu totul altceva. Cele doua concepte nu au nici o legatura. Vorbim despre doua lucruri total distincte: Imultirea speciei ca plan complex al lui Dumnezeu, cu toata chimia aferenta si dragostea ca cea mai importanta roada a Duhului.

Dragostea este deci un rod al lui Dumnezeu si nu un proces chimic in cadrul unui program de imultire a indivizilor.

Suna foarte rau. Dar trebuie sa fim realisti. Trebuie sa ne trezim ca sa pricepem. Consider ca nu ar mai trebui sa ne miram ca lucrurile se termina prost.

Dragostea este de natura divina. Cand ajungi la o astfel de dragoste, nu te mai poti indragosti lulea de cineva. Nu ti se mai pot aprinde calcaiele pentru cineva. Nu ti se mai pune pata cum se zice. Nu ai cum. Esti uniform distribuit in iubire. I-ti iubesti sotia cu intensitate maxima, dar nu mai esti directionat strict catre ea. Esti uniform distribuit, cu aceiasi intensitate. Sursa ta este inepuizabila, pentru ca ea nu e la tine. Ea vine din exteriorul tau. Ea vine prin Duhul de la Dumnezeu “   Împăratul a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea* lui Dumnezeu?” Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare.” 2Sam 9:3.

Nu ai nici o sansa sa cazi in plasa dezamagirilor, a deceptiilor, pentru ca iubesti persoana care te deceptioneaza cu aceiasi intensitate. Nu mai esti la cheremul chimiei atractiei fizice. Peste aceasta vine o forta cu mult mai mare, din exterior, care o face incapabila, inofensiva.

Un astfel de om, manat de Duhul, ajunge sa fie imun la instinctele riguros programate. Nu-si poate pierde mintile pe motiv seductiv. Este protejat prin natura constructiei lui

Cine e nascut din duh face faptele duhului  Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.

 

Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou.’

Ioan 3:6,7

 

Nu e de mirare ca functionezi dupa alte criterii. Esti nascut din duh. Esti nascut din nou. Ai alta constituenta. Chimia veche este prescrisa. Functionezi dupa Duhul lui Dumnezeu si tu nu mai esti tu.

 

Ti-am prezentat doua variante:

Prima in care te indagostesti lulea , ibesti cu  maxima intensitate si ai parte de cateva clipe sublime intr-un ocean de nenorociri, dupa care in orice varianta, iese rau si alta in care esti fericit, dar nu te mai inalnesti cu satisfactiile acelea de moment.

Ce alegi? E treaba ta!  Dar si daca alegi varianta fericita, nu-i simplu deloc. Ca sa ai legatura cu Duhul, e o treaba mult prea serioasa si pe care nu o tratam acum.

Nu mai pot trai, fara iubirea vietii mele

Aceste randuri sunt scrise de unul care la viata lui, a foat indragostit pana peste poate. Am fost asa de indragostit,  ca era cat pe ce sa ma sinucid din dragoste. Si nu spun aceste lucruri in mod gratuit, ci ca sa se inteleaga ca vin din problema. Am trecut prin ea. Stiu cu ce se mananca. Vorbesc aici despre dragostea nebuna care suceste mintile. Te-ai indragostit de nu mai stii de capul tau? Ai impresia ca fara persoana iubita nu mai poti trai? Viata nu mai are sens din aceasta pricina? Nu mai ai aer sa respiri si imima ta consideri ca bate in zadar daca ea, sau el, persoana in cauza, nu este linga tine? Vrei sa-i fi alaturi toata viata si pentru nimic in lume nu ai trada-o? Ai locui o eternitate alaturi de ea, fara sa te plctisesti si daca ea te paraseste, esti in stare sa te omori?  Ei afla  ca e cea mai comica tragedie din viata ta!

Hai sa intram putin in detalii:

Vezi persoana cu pricina. Aceasta i-ti transmite ceva. Un fel de vibratie neinteleasa . E ca un drog. Ca o anestezie partiala. Care actioneaza strict asupra ratiuni. Intelegi ca este jumatatea ta. Te intelegi cu ea de minune. In mod paradoxal,  anestezia functioneaza asa de bine, ca aproape te intelegi  cu ea in toate. Tot ce face iubitul sau iubita, este delicios, incantator, fermecator. E firesc sa nu simti un cui in talpa daca tu ai piciorul anesteziat?  Poti sa juri ca e ok, e fermecator!

Sa nu credeti ca iau in deradere cel mai frumos  sentiment care poate aparea in relatiile dintre doi oameni. Nu am de gand s-o fac, desi s-ar parea ca aceasta este tinta. Stiu ce inseamna sa iubesti pe cineva. E magic, e fascinant. Trebuie sa traiesti asa ceva, altfel vei fi frustrat toata viata. E ca un potential ce trebuie descarcat, pentru atingerea unei entropi corecte. Dar aici, este un “dar”. Un “dar” pe care il vezi mai tarziu si e bine ca e asa. Daca-l vezi in momentul acela, sau inainte sa ti se intample, este si mai rau. Lucrurile o pot lua razna.

Cand vorbim de dragostea fata de o anumita persoana , vorbim de o chimie care-ti acorda pe langa anestezia de care vorbeam si capacitate de a-ti dirija egoismul personal in relatia stricta legata de persoana respectiva.  Ti-l sau ti-o doresti pentru tine. Te consumi groaznic daca o terta persoana se interpune. Ba se mai intampla ca directionalitatea respectiva,  sa aibe un singur sens. Adica el iubeste pe ea si ea nu-l iubeste pe el.  Chimia asta imperturbabila te face orb. Zici ca o iunesti pe ea, chiar daca ea nu vrea si tu  vrei musai sa o ai pentru tine. Pentru satisfacerea ta personala, din orgoliu ranit, desi aceste lucruri nu apar asa pentru tine. Ai senzatia ca e jumatatea ta, nu poti trai fara ea, armonia universala este determinata de aceasta relatie si daca ea dispare, nimic nu mai are sens.

Tu de fapt in aceasta situatie nu iubesti. Nu faci decat sa-i provoci asazisei persoane iubite, un mare deserviciu, cu o relatie pe care ea nu o vrea.

Daca ai iubi-o, ai lasa-o in pace. Ba mai mult te-ar bucura ca si-a gasit un partener pe care-l iubeste. Ar trebui sa le facilitezi intalnirea si de dragul lor, sa le daruiesti cate un buchet de flori.

Am vorbit de multe ori despre dragostea adevarata, care este o stare generalizata a inimi tale, nedirectionata catre o anumita persoana sau catre anume ceva. Dragostea este o stare de iubuire profunda la adresa a tot ce te inconjoara. Ai aceleasi sentimente fata de o floare care infloreste, un rasarit de soare, sau fata de un vecin care si-a mutat gardul cu un metru in curtea ta. Mai mult. I-ti iubesti dusmanii, vorbesti frumos cu ei si chiar de ce nu, le faci cadouri. Nu ti suparare si nu esti orgolios. Nu vrei nimic pentru tine. Dragostea adevarata nu se satisface prin posesiuni. Ci prin abstinenta, rabdare, fara foloase.

Desigur ca e greu de inteles, dar aceasta este definitia dragostei:

“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

 

nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

 

nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,

 

acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul”.

 

Aceasta este dradostea adevarata. Nu are nimic din directionalitatea iubirii ”nebune” pentru cineva.

Si cu toate astea si in dragostea aceia nebuna, exista o parte pozitiva. Sunt momente si nu sunt putine, cand eul personal,  se diminueaza in favoarea persoanei iubite pana acolo, incat la un moment dat poate sa dispara. Nu mai vrei nimic pentru tine. I-ti doresti ca toata viata ta sa ti-o dedici iubitului sau iubitei, vrei sa-i dai ce ai mai bun. Viata ta aproape ca nu mai conteaza. Si acesta nu e un lucru rau. Ba din contra e foarte bun. Este o intersectie fericita cu dragostea cea adevarata si generalizata.  Este o chimie cu efuziuni benefice in aceasta directie. Oricum este lucrul cel mai bun care ti se poate intampla. Sa-ti pierzi capul din dragoste, fie ea si asa in forma aceasta primitiva, instinctuala, pur chimica.

Vorbesc mereu despre aceasta chimie  prescrisa si strict riguroasa  pentru a intelege ca ea ne vine din structura noastra conceptuala. Nu are legatura cu exteriorul decat in masura in care relationam cu persoana care ne da batai de cap. Si spun acest lucru, pentru ca dragostea din corinteni, nu vine de la om. Ci ea este rodul Duhului. Nimeni nu o poate accesa, daca nu are  contact cu Duhul lui Dumnezeu, care este mangaietorul, ajutorul, instructorul  desemnat in predarea lectiei divine. Fara El, cu regret trebuie sa sti, ca te afli la cheremul unor reactii chimice, pe care nu le poti controla. Nu le poti decat parcurge.

Unii prin ratiune incearca sa o faca. Sa se opuna.

Am cunoscut destui care au incercat sa-si stinga marea dragoste prin ratiune. Cunosc cativa, care au suferit traumne ca urmare a acestor infranari rationale. Au incercat. Au reusit ? In aparenta s-ar parea ca da, dar in realitate au acumulat o tensiune teribila. O frustrare care poate tine o viata si ca-ti creaza impresia inutilitatii, nefericirii.  Ai poate familie , copii, esti in societate bine angrenat, vazut bine, dar in ciuda puterii tale de a rationa si de a alege” varianta buna”, pe dinauntru esti ros, mancat de o frustrare  grea, ca o boala care te macina. Chimia ta din tinerete, nu a fost  stinsa. Ph-ul zero nu a mai fost atins. Ai ramas intr-o faza acida, toxica.

Sigur ca ma pori intreba:

Ce era mai bine sa fac? Sa-mi parasesc familia, copii, situatia, si sa ma arunc irational in marea mea dragoste?

Desigur ca suna rau si nu e de loc exprimabil facil, insa chimia ta personala, fara relationare cu Duhul, nu mai poate fi stinsa decat urmandu-i reactiile, inscriindu-te pe orbita ei, altfel echilibrul tau interior se va deteriora definitiv. Nu vei putea face altfel. Esti structurat asa. Vei suferii toata viata si nu vei putea gusta nimic bun din ea. Devi un mecanism intr-un angrenaj fara sa ai satisfactia propriei vieti, Incerci din ratiune sa-ti dai argumente favorabile” Am crescut si educat niste copii, am o familie, am situatie , etc. Dar in inima ta nu e nimic. Si asta e cea mai mare prostie. Poate ca din cand in cand o realizezi, dar nu poti iesi din parametrii acestei reactii chimice. Dar sa sti ca oprirea chimiei, nu e solutia.

Si atunci care este solutia?

Sa nu crezi ca-s prea destept, si-ti raspund ca atare. Nu! Sunt suficient de batran si am trecut prin aceste situatii si le-am inteles. Nu fac decat sa ti le transmit. Nu sunt de la mine.

Chimia ta nu se poate stinge decat in doua feluri.

Hai sa vorbim acum de prmul:

Dand curs nebuniei. Acesta este remediul sigur. Sa vezi cat de repede toate gingasiile partenerului se transforma in lucruri enervante si de multe ori de nesuportat. Candoarea care altadata te topea,  se topeste chiar ea insasi. Crezi ca se schimba omul? Nu! El este acelasi. Tu vezi insa cu alti ochi, vezi altceva. Toti ceilati din jurul tau vad intr-un fel, numai tu vezi altfel.  Si atunci i-ti zici ca numai tu cunosti persoana iubita, le acorzi circumstante atenuante  celorlalti. Ei nu stiu . Nu-ti inteleg mrea dragoste si pe deasupra, sunt rau imntentionati. Adevarul este sigur altul. Omul prin structura lui,  de la caderea in pacat, nu are ochi decat pentru el, pentru interesul lui,  pentru bucuria si satisfactia lui si atunci cand apare aceasta ciudatenie de chimie, isi imagineaza  ca este altul. Este in stare sa faci orice pentru persoana iubita, eventual sa-si dai viata si o poate face, dar este ca un gunoi acoperit. Este vopsit. Nici el nu se recunoaste.  Dar e suficient sa speli vopseaua si apare iarasi ce era de fapt. O relatie manata de o chimie. Obsedant termen. A-ti vazut vreodata cum actioneaza un caine cand da de o catea in calduri? Uita de el, nu mai mananca, nu-si recunoaste stapanii, nu mai vine acasa. Si ce te faci cu el? Daca i-l lasi liber, se intoarce dupa un timp scurt acasa si revine la forma initiala. Si inca la caini este bine. Doza chimica nu e mare. Daca-l ti inchis, acesta dupa o vreme uita, dar la om poate sa tina toata viata. Se auto alimenteaza. Omul are gandire si-si improspateaza voluntar extazul “iubirii”.

Nu-i asa ca vorbesc in termeni groaznici despre un sentiment asa de pur? Cam asa e, dar eu nu vorbesc despre acel sentiment pur  descris de Sf apostol Pavel , eu vorbesc despre ce se intampla in 99 % din cazuri.

Intr-un singur caz iubirea fata de partener, ramane intacta. Atunci cand ea este parte integranta din iubirea generalizata , din iubirea aceia care nu cauta folosul personal , care iarta totul, care acopera totul, care te face sa-ti iubesti dusmanul, fie el si amantul sotiei tale, care te face sa intorci celalalt obraz, care este o particica din iubirea divina venita ca rod al Duhului.

Dar sa revenim la subiect. Stingem nebunia prin consumarea ei? Aceasta este cea mai sigura, dar nu cea mai indicata. Daca poti in schimb, asa rational, sa te stapanesti ,  sa renunti la o iubire extra conjugala, care-ti poate afecta familia, copii, situatia sociala, pui in balanta suferinta ta, cu suferinta celorlalti si iarasi din ratiune sa te sacrifici,  e mai bine, dar nu rezolvam nimic din problema. Incarcatura nervoasa poate  deveni o bomba cu explozie intarziata.

Problema nu se rezolva deci.

Daca ai apucat sa ti se aprinda calcaiele dupa cineva, oricum, in orice situatie, va iesi rau. Fie lasat in voia iubirii nebune, vei fi dezamagit, fie renuntand la ea, o transformi intr-o bomba ce poate exploda oricand si daca nu se intampla, e si mai rau.

Deci oricum e rau. Daca te indragostesti in stilul acesta, nu ai decat un singur beneficiu.  Reusesti asa prin inductie sa experimentezi uitarea de sine. Moartea eului, atat de greu de suprimat. Esti capabil sa faci orice pentru altcineva, adica pentru persoana iubita. Ceea ce e mare lucru, desi nu e decat o copie putin reusita a adevaratei stari de altruism .

Si mai ai un oarece beneficiu. Din cand in cand i-ti aduci aminte de niste momente placute din viata ta, care au fost si sau dus iremediabil. Eventual ai ce sa povestesti la batranete.

Sa nu crezi deci ca i-ti recomand sa-ti bagi calcaiele aprinse intr-un lighean cu apa rece. Nu ! Daca oricum nu ai tangenta cu Duhul, si nu incurci pe altii, nu creezi suferinta altora, fa-o,  caci oricum ramai cu ceva  care in orice situatie, e mai mult decat nimic, ba dintr-un punct de vedere, este cel mai bun lucru care ti se poate intampla. E un moment in care desi dormi,  mai clipesti din cand in cand,  dai senzatia ca te poti trezi, ai o licarire ca o scintilatie intr-o bezna totala. Dar asta nu inseamna nimic pe langa ce poti trai, sau cum poti iubi,  atunci cand o faci in parametri de om treaz, aflat in legatura cu Duhul.

Imagineaza-ti ca esti intr-un avion care a pierdut legatura cu turnul de control. Sigur ca zborul poate fi interesant, dar lucrurile stau prost si pana la urma in cel mai bun caz,  vei ateriza fortat pe undeva prin coclauri. Cam asa sunte noi in general. Ne-am rupt legatura cu Dumnezeu. Am trecut pe manual  si ne imaginam ca ne distram de minune si nu intelegem de ce  lucrurile se termina prost.

Oricum se termina prost. Te-ai indragostit de nu mai stii de tine? Ti-ai da viata pentru persoana iubita? nu faci sa te gandesti decat la ea? V rei cu nerabdare   sa vina intalnirea la care vei fi in culmea fericirii? Si ce sa vezi? Pana la urma constati ca balonul sa dezumflat, daca nu cumva  a pleznit in timp ce suflai in el ca narodul.

De ce? E ceva peste noi, peste capetele noastre, nu putem noi controla niste procese chimice imuabile. Nu avem capacitatea de a controla cu rezolutia noastra. Ne trebuie ceva din exterior, cu mult superior noua oamenilor. Putem iubi cu adevarat, fara deziluzii?  Fara trucaje sau fara droguri cu efect de scurta durata?

Da!

Este al doilea mod de a anihila chimia!

De fapt nu e vorba de anihilare, pentru ca in acest al doilea caz, aceasta nici macar nu mai apare. Este vorba de dragostea  venita de la Duhul, dar despre ea  voi vorbi imediat.