All posts by realitateaobscura

Despre iluminare sau plinatatea Duhului III

Haideti sa mai facem un pas! Cautarea starii de iluminare sau plinatate a Duhului nu este buna. Cine vrea sa fie iluminat, plin de duhul seamana cu Simon vrajitorul. Da vrei acest lucru, esti in mod obligatoriu manat de eu. De ego. I-ti dorest acest lucru pentru tine, sa fi mai presus de altii, sa ai capacitati deosebite, eventual sa fi apreciat, laudat sa fi cineva. Ca sa ajungi insa  acolo, nu trebuie sa-ti doresti.

Ma vei intreba si pe buna dreptate: Atunci cum se face ca insusi apostolul Pavel ne indeamna sa ne silim sa facem lucruri dupa voia lui Dumnezeu. Sa ne straduim precum participantiii la jocurile de obste. Desigur ca aveti dreptate, numai ca strategia lui Pavel, te indeamna la o staruinta pana ce devine obisnuinta . O obosnuinta neconditionata de dorinta iluminarii. Faptuirea la care ne indeamna Pavel si in special  Iacov,  va duce la o obisnuinta ce va determina uitarea de sine.  Abandonul la adresa ta, atitudinea ta, urmand a fi una altruista, tocmai pe acest motiv.

Acelasi lucru se intampla si cu rugaciunea

Nu ne rugam sa fim iluminati cu Duhul decat formal. In realitate cine si doreste aceasta stare de trezvie si practica rugaciunea urmarind acest scop, nu face altceva decat sa si exprime astfel o dorinta egoista.

Rugaciunea trebuie sa vina ca o necesitate, ca o nevoie din dradoste fata de Dumnezeu

Viata ta fiind dependenta de ea.  Deci duhovnicia nu se capata dorind-o. O atingi inconstient de aceasta dorinta. Ce e drept la inceput de cale, pleci oarecum fortat, constient de ce vrei sa obtii, dar urmand una din aceste cai descrise  mai sus,  vei ajunge curand sa pierzi din vedere scopurile  dorintei,  pierzi din vedere egoul.

Pana la urma, iluminarea este o redobandire a divinului initial, pierdut la caderea in pacat prin abandonul eului, al sinelui propriu, fara a-ti propune acest lucru, pe caile descrise in primele doua postari.

Advertisements

Despre iluminare sau plinatatea Duhului II partea II

 

Metodologia invatatului sarguincios, desigur, e o varianta uzitata. Descrisa in amanunt in epistolele apostolului Pavel , descrisa  si practicata insusi de Pavel, este metoda accesibila majoritatii dintre noi, constienti ca metoda prin care deprinzi niste abilitati este invatarea in mod serios si  sistematic,  prin efort si dedicare. Noi oameni maturi,  cu aplecare catre concret, realitate si lucruri practice, nu avem alta bosibilitate in a deprinde aceste abilitati. Niciodata nu vom invata o limba straina ca un copil de un an doi.

Am o cunostinta care are o fetita de doi ani. Pana la aceasta varsta, a reusit sa invete limba romana, engleza si croata. Cu bunicii vorbeste in croata, cu taica-sau, in engleza, iar cu maica-sa in romana. Si daca sunt toti de fata, vorbeste cu fiecare in limba lui fara nici o dificultate, fara sa gandeasca la gramatica, acorduri, timpi ai verbelor etc. Unui adult ii este imposibil sa invete trei limbi asa de repede, fara sa se ajute de gramatica, manuale, profesori. Si cu toate acestea, nu poate atinge performanta unui copil. Copilul are alta maniera de a invata. De fapt el nu invata. El pur si simplu asimileaza. Primeste cunoasterea in sine.

Aici este problema !

Spuneam ca mai trebuie sa fie o varianta in care sa deprinzi starea duhovniceasca, iluminarea, trezirea, starea de trezvie. Ne trebuie ceva timp sa o intelegem.  Exista aceasta cale scurta, facila dar nu usor de accesat. Nu oricine o poate face. Mai precis putinii, care reusesc sa faca precum copiii la invatarea unor limbi straine. Pur si simplu primind invatatura respectiva. Asimiland-o fara efort.

Intelegerea  nu  vine dintr-o data. Vom parcurge cativa pasi.

Sa luam aminte la un text din epistola catre romani cap 13:14.” Nu purtati de grija firii pamantesti, ca sa nu-i treziti poftele”. Cu alte cuvinte, neglijati firea pamanteasca, nu-i acordati atentie, nu o bagati in seama, uitati de ea. In felul acesta va aparea mult mai vizibila firea obturata de firea pamanteasca , adica firea duhovniceasca.

Daca vrem sa obtinem intuneric, nu aprindem intunericul, ci stingem lumina. Deci e suficient  sa  stingem lumina, ca sa obtinem intunericul. Nu exista comutator pentru intuneric. Exista numai pentru lumina. Stingeti firea pamanteasca  si veti obtine firea duhovniceasca.

Aceasta este metoda!

Sa mai luam aminte la un text: 2Cor cap3:18. “ Noi toti privim cu fata descoperita, ca intr-o oglinda, slava Domnului si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului”.

Prin Duhul Domnului,  vom fi schimbati daca ce facem? Pur si simplu privim la El ca intr-o oglinda. Privind la El, inseamna uitandu-ne la El, fiind cu El, in partasie cu El, in dialog cu El, ascultandu-L, tacand langa El Aceasta este de fapt acceptiunea mai cuprinzatoare a starii de rugaciune.

Pare simplu! Roaga-te neincetat si dupa un moment mai mare sau mai mic, nu-ti vei mai aduce aminte de firea pamanteasca. Nu trebuie sa faci nimic din toate eforturile descrise de Pavel. Lucrurile vor veni de la sine. In starea duhovniceasca nu vei face decat faptele firii duhovnicesti. Vei avea o stare de trezire, vei intelege mai mult decat de obicei, vei intelege de fapt mult mai mult, vei vedea lucruri nevazute, vei auzi lucruri neauzite  si inima ta se va sui la niste piscuri nebanuite.

Pare simplu! Si chiar e simplu. Nu-ti ramane decat sa-ti dedici mult timp rugaciunii. Si nu unei stari de listare a necesitatilor, nu insirand cereri la adresa lui Dumnezeu, ci traind alaturi de El, ascultandu-L dialogand cu El. E mult mai simplu dar este extrem de dificil accesul.

Mat 22:14. “ Caci multi sunt chemati dar putini alesi”.

Este simplu! Copilaresc de simplu! Dar greu de urmat. Pentru marea majoritate, este imposibil.

Apropo: Azi cat timp te-ai rugat?

Despre iluminare sau plinatatea Duhului partea I

Fiecare predica sau invatatura religioasa, incearca sa-ti ofere solutia pentru framantarile tale, daca nu integral macar partial.

Sa te lumineze cu privire la ce ar trebui sa faci in viata, pentru a te ajuta sa-ti clarifici scopul existentei personale, motivatia pentru care merita sa traiesti. Toata viata noastra suntem intr-o vesnica cautare. Simtim ca ceva trebuie sa existe spre linistea noastra, spre implinirea noastra, spre plinatatea vietuirii noastre si de cele mai multe ori simtim ca nu suntem multumiti.  Ne aprindem pentru moment, simtim o inviorare vremelnica, dupa care starea de perpetua cautare continua.  Dorim din ce in ce mai multa hrana, cu perspectiva satisfacerii  nevoilor noastre,  avand nu de putine ori senzatia imbuibarii.

Zilele trecute am citit o carte despre viata pe care ti-ar place sa o traiesti, sau pe care ar trebui sa o traiesti ca sa fi fericit, sa te simti implinit, sa fie o bucurie permanenta. Am gasit acolo aproximativ zece cai de urmat, cu detalii si explicatii teologice, medicale si nu numai, fiecare fiind insotita de o detaliere a elementelor componente, puncte de urmat, jaloane coordonatoare, tinte  de atins.

Desi foarte adevarate toate si surprinzator de aproape de scopul final, corecte in privinta unei vietuiri adevarate, aproape de principiile divine, incontestabil inscrise in absolutul legilor lui Dumnezeu, aceasta metodologie descrisa la detaliu, mi s-a parut  acum complicata si parcurgerea ei obositoare si asta pentru ca presupune depunerea unui efort sustinut si acesta in general nu ne prea convine. Suntem predispusi prin constructie la lucruri simple, la liniste, la inactiune. Suntem comozi.

De cele mai multe ori asistam  la lucruri pe care le stim,  le recunostem ca fiind adevarate, suntem surprinsi ca acestea nu se regasesc in motivatia existentiala a bisericii, apreciezi  claritatea si de ce nu unicitatea acestei carti, dar strategia propusa  I-mi pare de data aceasta,  mai degraba o programa scolara extrem de incarcata, facuta pentru elevi tocilari, anevoie de urmat,  tocmai din acest motiv. Sa ma apuc de maine, sau de acum, sa deprind practic in viata mea bucuria, bucuria perpetua, indiferent de situatie,  linistea, lipsa de agitatie interioara, etc , urmand metoda exemplificata, luand ca model experientele descrise din viata altora, sau  din viata personala a autorului, presupunand o stare de incordare constienta, intr-un efort de constientizare de pe urma caruia sa-ti controlezi faptele, gandurile, atitudinea, presupune un efort care se opune strari finale, la care vrem sa ajungem.  Ne straduim sa avem pace.  Depunem deci niste eforturi sustinute, timp in care starea noastra nu poate fi perfect destinsa.  Metoda este biblica si perfect descrisa de apostolul Pavel in epistolele sale. Orice efort fie el cat de mic, presupune o oarecare incordare ce contravine situatiei spirituale pe care vrem sa o atingem.  Exact ca la jocurile de obste, unde trebuie sa te porti aspru cu trupul tau. Insa nu poti avea pace in timp ce esti incordat in urmarirea unei programe de invatare. Ceva nu mi s-a parut in regula. Nu ca nu as fi de acord cu varianta biblica, dar cred ca a sosit momentul sa discutam si cealalta varianta, deasemenea  biblica, insa mai putin uzitata.  In metodologia descrisa de autor, avem in fata un adevar  cutremurator, o realitate  complet neglijata de biserica, o revenire la principiile fundamentale ale crestinismului, o intoarcere la ideile primordiale, la esenta puritatii de inceput si mie mi se pare ca ceva nu e in regula. Repet: Nu pentru ca ar fi gresit.  Personal  am militat pentru invatarea principiilor hristice. Este o invatatura la care ne indeamna scriptura, lucru pe care l-am detaliat de foarte multe ori si acum cred ca a sosit momentul sa abordam calea ingusta.  Chiar foarte ingusta. Sunt prea multe teorii, prea multe puncte de urmat in aceasta programa scolara propusa de cartea de care spuneam. Exista ceva mult mai simplu, pentru ca noi sa putem dobandii starea de om mare, plinatatea staturii, bucuria deplina. O singura atitudine, un singur procedeu, o unificare a campurilor cum ar fi zis Einstein. Presupune aceasta o anulare a tot ce am afirmat pana acum?

-Nu! In primul rand ca tot ce am spus, a fost ca urmate a manierei biblice de implementare a  metodologiei de invatare corecta, ce e drept laborioasa, dar pe intelesul nostru. Aceasta nu exclude si o cale de scurtcircuitare, prin atingerea esentei comportamentale. Pare ciudat dar toate aceste detalii inserate in aceasta adevarata programa scolara, au un numitor comun, despre care am auzit vorbindu-se de nenumarate ori, despre care stim multe, pe care il intelegem,  dar pe care nu prea putem sa-l punem in practica vietilor noastre personale: Lepadarea de sine. Principiul fundamental, elementul primordial si definitoriu in descrierea uceniciei,   accederi la statura de om mare, aflat in starea de bucurie deplina. “Cine vrea sa vina dupa mine, sa-si  ia crucea, sa se lepede de sine si sa ma urmeze”.

Pierderea constientizarii entitatii spirituale  false,  insotita de lipsa de preocupare pentru problele acesteia si trecerea in starea de constiinta martor, a ceea ce este in afara sinelui . Adica sa fi intr-o stare in care constati existentul inconjurator, dar nu prin prizma sinelui propriu. E ca si cum tu nu mai existi, iar ceea ce a ramas este o constiinta pura, independenta de tine, care are rezolutie asupra a tot si toate, inclusiv asupra sinelui. O exteriorizare, neutra din puct de vedere apreciativ, capabila de trairi apartinatoare unui trup colectiv, de natura divina.

Deocamdata ma opresc aici, precizand numai, ca aici este marele secret. Anihilarea acestui sine fals, care a pus stapanire pe noi, cu toate pretentiile derivate din existenta lui.

Crestinismul pierde pe mana lui

Fericirea este o stare pe care ne-o dorim cu totii. O stare manifestata prin bucurie. Bucuria de a trai. Bucuria pentru tot si toate. Acea stare in care atingem plinatatea trairii, o stare de o puternica intelegere si multumire cu ce se intampla in jurul nostru, o deprindere a echilibrului altadata neacceptat, penentru insiruirea unor evenimente firesti, ce aparent nu ar motiva o astfel de stare. O lumina interioara, mentala, o armonie deplina, o acceptare fireasca a demersului  universal, directionat  chiar catre moarte.

In orice religie, gasim aceasta stare de spirit care atesta finalitatea unui proces de crestere spirituala, fie el nirvana budistilor, sau sanomama sau konomama din religia zen,  sau plinatatea duhului din crestinism, ca forma finala catre care putem creste. Iluminarea spirituala, trezirea din starea de somn perpetuu, atingerea intelepciunii  depline si intrarea in rezonanta cu capacitatile mult superioare omului, prin atingerea  divinului.

Am mai vorbit despre aceste cai de ajungere, acest Tao generalizat al religiilor.

In acceptiunea generala, fiinta umana a suferit o puternica degradare ca urmare a caderii in pacatul initial. In tentativa total nepotrivita de a deprinde cunoasterea. Prin accesarea fructului oprit, prin instaurarea mentalului propriu fiecarui individ in parte si renuntarea la slava divina initiala. Demararea procesului  de gandire individual, imbracat in personalitatea distincta a individului. In biblia crestina este destul de clar descris evenimentul caderii in pacat, moment in care omul a inceput sa constientizeze propria-i persoana, propriul destin, starea proprie, a realizat ca umbla gol si a inceput sa se ingrijoreze.  Pomul cunoasterii i-a daeschis o viziune mentala individuala, scotandu-l din sfera slavei colective. S-a nascut astfel un sine nou, hibrid cum, i se mai spune,  care si-a inceput existenta in paralel cu sinele primordial de natura divina. Omul incepand sa fie din acel moment, purtator de dublu sine. Sinele initial si sinele derivat din ego, avand gandire proprie, devenind din ce in ce mai dominator.

Cheia rezolvarii acestei probleme degenerative este cautata de toate religiile.

In crestinism Isus spune: “ Cine vrea sa vina dupa mine, sa-si ia crucea sa se lepede de sine si sa ma urmeze” Cu alte cuvinte, cine vrea sa fie ucenicul meu ,trebuie sa se lepede de sine. De care sine? Evident de sinele derivat din eul personal.

In Budism si in toate ramnificatiile neobudiste contemporane, renuntarea la acest sine surogat se face prin tehnici de reducere la tacere, a acestuia, prin metode de relaxare maxima si incetarea gandurilor. Insasi religia zen inseamna o cale nonmentala, in care omul are capacitatea de a oprii toate actiunile, inclusiv gandurile, si ajungerea astfel la sinele initial divin, purtator de capacitati spirituale nelimitate, situatie in care omul poate ajunge in starea de sanomama sau konomama.

In istoria demersului acestuia, prin Buda acum 2500 de ani, sa putut consemna primul raport de iluminare efectiva. Atingerea starii de beatitudine maxima, in care sinele egoului dispare, omul ramanand la parametrii proiectati initial, printr-un efort sustinut de uitare de sine prin meditatie. A fost urmat de un sir neintrerupt de succesori care au reusit fiecare la randul sau sa devina un Buda, adica un om iluminat, perfect trezit, intelegand lumea la adevarata ei valoare, traind momente sublime de bucurie divina si plenitudine spirituala.

Dupa 500 de ani de la Buda, Isus vine cu o inovatie putin inteleasa si deloc practicata in crestinism.  Eul personal, fiinta spirituala cazuta, poate fi salvata. Nu mai e nevoie de axfisia totala a acestuia prin pierderea de el, ci printr-un plan mantuitor, educational, salvator. Isus nu propune mantuirea Duhului Sfant pe care fiecate din noi il purtam in templul personal ci mantuirea fiintei spirituale, nou nascute, cazute, prin dezbracarea de cele gresite si imbracarea in haina noua a neprihanirii.  Isus recomanda ucenicilor lepadarea de sine prin reeducare: “Invatati de la mine caci eu sund bland si smerit cu inima si veti gasi odihna pentru sufletele voastre.  Isus nu ne impune meditatia de tip oriental, in care noi sa renuntam la toate gandurile noastre la toate actiunine noastre, uitand de noi insine in vederea regasirii sinelui initial pierdut.

Nu! In aceasta consta inovatia crestina! Deprinderea de insusiri divine de catre sinele hibrid cazut in pacat, pe care trebuie sa-l primenim. Sa-l dezbracam de ce e gresit si sa-l imbracam in haina sinelui initial de natura divina.

 

1 Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru* trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică.

 

2 Şi gemem* în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc,

 

3 negreşit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi* nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el.

 

4 Chiar în cortul acesta deci gemem apăsaţi, nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi* cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă.

(2 cor  cap5)

Budismul, in special prin curentele neobudiste si in special prin Sanyasism si mai nou neosanyasism, are un impact masiv in special in societatea occidentala.  Osho ca lider spiritual in materie a creat o miscare fara precedent, acompaniata de o activitate in media si in publicistica, care au capacitat  zeci sute de mii de oameni cu pregatire intelectuala peste medie.

Metoda orientala a instaurarii starii non mentale prin meditatie, are o priza enorma in occident. Aceasta este realitatea pura. Si nu se intampla aceasta datorita performantelor metodei in sine, sau a liderilor spirituali, ci prin proasta propovaduire a crestinismului.

Ideea crestina de mantuire, de salvare si de ajungere la plinatatea spirituala divina, la lepadarea de sine, la starea de om mare, sunt tratate In derizoriu de catre biserici. Lucrurile intradevar valoaroase sunt trecute in plan secundar, in detrimentul unor asazise adevaruri fundamentale, care de fapt nu definesc esenta crestinismului.  Crestinismul pierde pe mana lui.  Religia orientala aproape ca nu are nevoie de sustinere. Auto sabotarea din sinul bisricii crestine, este suficienta. Acoperirea voita sau din nestiinta, sau prin omisiune a adevarului doctrinar hristic, a facut  ca omul contemporan cu pregatire intelectuala  medie, sa refuze oferta cu mult superioara facuta de Isus.

Media este invadata de propaganda orientala. Cartile lui Osho ocupa rafturi intregi in librarii si numarul cititorilor creste zilnic. Dar nu aceasta este ingrijorarea.  Marea problema, covarsitoare, este ca biserica crestina in loc sa prezinte invatatura lui Isus, bate pasul pe loc in ritualica si  traditii.

Pana nu se va intelege ca Isus ne vrea crescuti pana la plinatatea staturii Sale, prin copierea modelului  Sau, prin implementarea in vietile noastre a trasaturilor caracterului Sau si ca acest lucru este esenta crestinismului, creinduse premizele mantuitoare, oamenii vor cauta prin locuri straine.

Sa fim crestini pentru o ora

Am avut o data un prieten. Era cu mult mai tanar decat mine. Avea in jur de 30 de ani. Un baiat foarte vrednic in ciuda unui defect la un picior care il incurca destul de mult. Se ocupa cu munca campului. Avea cateva hectare de pamant pe care le lucra. Le ara le insamanta, se ocupa de irigatii , ierbicidare etc. De absolut tot ce trebuia sa faca un bun gospodar. Reusea sa intretina si o buna parte a familiei lui, oameni de altfel intregi la trup si despre care ai fi crezut ca s-ar fi putut descurca mai bine.  Acum doi ani insa, a aflat ca are cancer si nu a mai trait decat un an. In toata perioada aceasta a fost foarte apropiat de el. L-am ajutat cu ce am putut. M-am ocupat cu aprovizionarea lui cu oxigen si aparatura necesara respiratiei. Nu mai putea respira natural. A fost o mare suferinta. L-am urmarit in tot acest ultim  an cu mare admiratie. Niciodata nu sa plans. Era bine dispus si aproape in fiecare seara, atunci cand in camera lui se adunau membrii ai familiei si prieteni, el nu numai ca nu se plangea, dar reusa sa transmita celorlalti cuvinte de incurajare. Nu de putine ori in aceasta situatie, l-am vazut ajutandu-si cu bani pe cei apropiati lui. Toti l-am iubit. El nu conta. Faptul ca nu mai putea trai,  pare ca nu e o problema. Probleme aveau ceilalti si el se ingrija de ei,  cu toate ca puterile ii scadeau vazand cu ochii.

Intr-o zi m-a sunat si ma rugat sa-l duc la Casa Soarelui in Constanta. Un fel de clinica spital la care sunt ingrijiti cei cu cancer in ultima faza. Mi-a marturisit la telefon ca simte ca nu mai are mult si ar vrea sa moara acolo ingrijit de personalul medical.  Nu vrea sa creeze probleme familiei. Era foarte linistit la telefon.

Evident ca am plecat imediat catre el. Am ajuns acasa unde impreuna cu sora lui, l-am imbarcat in masina mea impreuna cu aparatura de respirat si tuburile de oxigen.  L-am asezat pe scaunul din fata. Era o zi cu soare. Incepuse sa se simta caldura primaverii. Ne-am luat ramas bun de la sora lui si am iesit din sat. Se uita la mine si zambea. La un moment dat m-a rugat sa oresc. Mi-a aratat terenul lui pe care insamantase grau.

-Am cel mai frumos grau din sat. Mi-a spus. Or sa se bucure ai mei de el. Sa iei legatura cu Laurentiu sa-l vanda si sa le dea banii.

Apoi mi-a zambit iarasi. Abia vorbea.

Cand am ajuns in curtea spitalului, l-am lasat putin in masina ca sa ma ocup de acte, apoi cu ajutorul unei asistente l-am dus in camera repartizata. La despartire mi-a mutumit mult si iarasi mi-a zambit. Dupa o ora a intrat in coma si pana seara a murit.  Niciodata nu am vazut un om mai linistit in fata mortii. De fapt nu el murea. El nu conta. Ceilalti contau.  Am inteles atunci ce inseamna lepadarea de sine. De fapt ce inseamna sa fi crestin. Sa traiesti ca un crestin. M-a impresionat mult povestea acestui baiat. Mi-am adus aminte cum pregatea singur in cate o zi geroasa o oala de ciorba fierbinte si ma ruga sa-l ajut sa mearga cu ea la copii strazii. Intra cu oala aceia in cate o canalizare si statea cate o ora cu acei copii ai strazii . Eu il asteptam afara. A murit de plamani ca dealtfel majoritatea dintre acei sarmani. Mi-a dat de gandit serios la ceea ce inseamna de fapt  sa fi crestin.

Hai sa vorbim un pic despre acest crestinism!

In general ne consideram crestini. Ca dealtfel marea noastra majoritate. Ba afirmam ca suntem de 2000 de ani fara prea mare dificultate. Chiar indreptatiti de traditia legata de plimbarile sf. Andrei pe meleagurile noastre.  Dar hai sa vorbim de latura concreta. De ce inseamna sa fi crestin, adica sa aplici in viata ta ideile lui Isus. Sa dai dovada ca esti ucenicul Lui.  Si haideti sa incepem cu esentialul doctrinei Lui: Lepadarea de sine.  Ca in exemplul prietenului meu.

”Cine vrea  sa fie ucenicul meu sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa ma urmeze”

Lepadarea de sine. Esenta doctrinei crestine. Ea sta la baza inceputului uceniciei. Fara lepadare de sine nici vorba de crestinism.  Ai fi crezut ca vom vorbi despre ceva adevaruri importante,  definitorii, ritualuri celebre, cateheza, omiletica?

Da de unde! O sa vorbim despre ce e de fapt crestinismul. : Lepadarea de sine. Daruirea in favoarea altuia, renuntarea la tine si la ale tale. Exact ceea ce  ne vine mai greu sa facem.  Orice am putea face mai usor, chiar si invatarea pe derost a unor texte bisericesti , sau executarea de matanii pana la epuizare, sau chiar autoflagelarea. Toate acestea sunt mai facile in comparatie cu  lepadarea de sine.

Dar hai sa terminam cu introducerea si sa incercam daca avem de gand sa experimentam fie si pentru o ora ceea ce inseamna sa fi crestin si sa incepem practica necesara.

Stiu ca poti sa-mi spui ca principiile crestinismului vin prin cunoasterea personala a lui Cristos, prin intalnirea cu El, prin predarea ta in mana Lui. Prin har de la Dumnezeu fara sa faci tu nimic. El sa te contamineze prin contact direct. Desigur ca sunt lucruri adevarate. Dar in viata ta, nu ai avut privilegiul revelatiei intalnirii directe cu Dumnezeu si se pare ca nici sansele sa ti se intample, nu sunt prea mari.   Asa ca tie i-ti propun un simplu experiment.

Nu stiu cu ce te ocupi. Poate esti un om important, ai timpul dramuit, ai funtie de conducere, de tine depinde viata a sute sau poate mii de oameni, sau esti un simplu pensionar care te plictisesti la televizor, sau student sau elev, sau orice altceva.

Prima conditie este sa ai timp. Sa ai timp liber.  Daca esti perfect ocupat, e greu. Adica e imposibil. Si daca am zis ca trebuie sa ai timp liber,  m-am referit la timpul pe care nu-l folosesti in favoarea stricta a ta. Trebuie sa recunoastem ca toti ne ocupam cu ale noastre. Pentru noi, pentru familia noastra, pentru sanatatea noastra, si lucrul acesta nu e rau. Trebuie sa avem aceasta responsabilitate, insa constatati singuri: Aproape 100% e strict pentru noi. Chiar si in asa zisul timp liber, ne relaxam tot pentru noi, ne odihnim sa putem sa ne refacm  pentru ceea ce urmeaza sa facem. Si daca citim ceva, sau vizionam un film, o facem evident tot pentru noi. Timpul liber la care ma refer, este timpul liber de tine. Timpul in care nu te intereseaza de tine.

Aveti asa ceva in obiceiurile dumneavoastra? Adica timp in care sa rezolvi problemele altora si nu ale unor apropiati. Nu! Ale unor necunoscuti de pe urma carora, nu ai nici un interes. Aveti asa ceva in indeletnicire?  Aveti curajul sa fiti sinceri?  Poate or fi cativa, dar nesemnificativ ca numar.

Haideti sa incercam sa fim crestini pentru o ora! Nu ma indoiesc ca oricat de ocupat ai fi, nu-ti gasesti o ora sa o sacrifici.

Bun acceptati? Daca da, atunci hai sa o luam sistematic:  Sa presupunem ca avem aceasta ora.  Unde suntem? Hotarati dumneavoastra. Poti fi persoana aceia importanta si-ti permiti sa ti iei o ora libera, sau esti salariat pe undeva la vreo firma si esti ajuns acasa.  Ori ce!

Avem o ora la dispozitie in care sa oprim actiunile si chiar gandurile la adresa noastra.  Sa zicem ca ai terminat programul si ai ajuns accasa.  Nu te apuca imediat   sa te faci comod. Ai intrat pe usa, te-ai inalnit cu sotia. Schimba abordarea.  Acorda-i atentie. Intreab-o ce a facut. Ascult-o. Intreab-o daca poti sa o ajuti cu ceva. Vorbeste cu ea. Nu deschide televizorul, nu te duce sa te faci comod. Amana cat poti. Ai timp destul pentru tine. Acum timpul este pentru altii. Ai rabdare. O ora! In camera a intrat si fiul, cu care relationezi greu. Va intersectati putin si fiecare va vedeti de ale voastre. Acum e altceva. Vezi-ti de el. Stai de vorba cu el. Vezi cum se simte, apreciaza-i munca, intreaba-l daca poti sa faci ceva pentru el.  Te-a rugat sa-i  imprumuti masina si nu ai vrut. De fapt aveai treaba cu ea. Spune-i acum ca poate sa o ia cand vrea.Poate ca niciodata nu ai avut indrazneala sa-l intrebi despre noua prietena a lui. Are ceva calitati. Spune-i baiatului. Apreciaz-o . De fapt nu prea sti cu ce se ocupa. Nu ai  considerat necesar. Acum e momentul. Nu e timpul tau. Nu e ora ta. Ce face aceasta fata? Ce-i fac parintii?  Stiu ca la viteza cu care fiul tau schimba prietenele, consideri ca e pierdere de timp sa afli cu ce se ocupa una sau alta. Parca mai interesant ar fi sa deschizi stirile, sau sa consulti  cursul BNR pentru maine, dar nu! Este un moment special. Traiesti pentru altii. Sotia incepe sa vada o schimbare de atitudine la tine. Esti mai atent cu cei din casa si te-aiuitat la ea mai mut decat o fractiune de secunda. Nu ai cerut sa se puna masa, sau sa ti se aduca halatul, sau papucii, sau altvceva, in schimb ii intrebi pe ai tai daca vecinul a reusit in cele din urma sa desfunde sifonul de la canalizare.  E o problema. I-ti ceri iertare putin inainte de masa si mergi la vecin. Esti in masura sa-l ajuti. Il stii ca are si probleme de sanatate. Mergi la el sa-I rezolvi problema. Omul e fericit.  Te intorci acasa bucuros. Parca nici foame nu-ti mai este. Cei  din jurul tau, in mod miraculos,  au o buna disozitie deosebita. Sa fie ceva special cu ei? Au o zi norocoasa? E ceva special. E vreo sarbatoare?

-Da e o mare sarbatoare! Ai fost crestin timp de o ora. Esti bucuros , si multumit.  Simti ca ai putea sa faci si mai mult si mai bine. Cea mai mare bucurie a noastra este atunci cand facem ceva pentru altii. Experimentati acest lucru. Incepeti cu o ora pe saptamana. In curand veti simti nevoia sa faceti mai mult. Crestinismul nostru pe care nu-l prea intelegem, este secretul unei vieti implinite.  Crestinismul practic, ideile  lui Isus in viata noastra, si nu ritualica sterila insotita de mandria posesiunii de adevaruri .

-Incearca cat poti sa te lepezi de tine. In sens bun. In favoarea altora. Nu ezitati, chiar daca vi se pare greu. Incercati! Poate va va fi greu la inceput. Orice medicament poate fi neplacut la gust, dar efectul va fi miraculos.

Nu e mai mare bucuri ca cineva sa faca ceva pentru aproapele sau. Incerci un sentiment de implinire cereasca. Esti fericit, ai o stare de bucurie sanatoasa trainica, care te va stapani, pentru ca ea vine de la sursa vietii. Vine direct de la Dumnezeu.  In fond nu e greu sa incerci si ca experiment numai. E un loc in care te poti intalni  cu Dumnezeu, I-l poti vedea pe El, cel care prin harul sau i-ti poate schima viata. Stiu ca e un effort. Incearca Numai.

“Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la mine caci eu sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna pentru sufletele voastre!”

Despre absurditatea vietii.

Noi nu putem sa intelegem universul decat incadrat in niste limite. Pe de o parte spatiale si pe de alta parte temporale. Adica se intinde pe o distanta x si are o durata de viata y. Nu avem capacitatatea de a scapa de aceste limite. Universul nostru are dupa calcule astronomice in jur de…… ani si mai poate trai……ani. Ce a fost inainte si ce va urma dupa? Chiar daca putem imagina scenarii dincolo de aceate limite, ne lovim in mentalul nostru de un sentiment de neputinta. Daca am analiza spatial dimensionalitatea aceluiasi univers am putea declara niste limite conforme cu cercetarile stiintei, insa ce este dincolo de acestea? Nu putem decat sa facem scenarii fara putinta de a ne lega de vreun temei cat de cat rezonabil. Dar si de data aceasta ne simtim in aceiasi neputinta de intelegere.

Dincolo de granita universului cognoscibil, poate sa fie nimic?

Nimic! Dar pana unde? Nimic pana la Infinit? Sau pot exista” n” universuri similare si acestea tot pana la infinit?

Insasi conceptul de infinit, pentru mintea noastra se pare ca nu are mod de asimilare. Pentru noi  toate trebuie sa aibe  un inceput si un sfarsit. Si peste toate aceste neputinte, se instaureaza una suprema. Tot ce exista pe lumea aceasta, trebuie ca cineva, sau ceva, sa le fi creat. Notiunea ca ele exista din vesnicii, nu poate fi acceptata decat teoretic. Practic chiar daca incercam sa intrezarim un oarecare orizont al vesniciilor, ne punem intrebarebarea in mod automat, instinctual:

-Bine, bine sunt din vesnicii, dar acolo la acel capat unde se afla vesnicia, cineva trebuie sa le fi facut, sau ceva, evolutia speciilor, sau ce va trece prin cap, dar ceva trebuie sa fi determinat aparitia acestor lucruri. De obicei am auzit expresia ca Dumnezeu exista din vesnicii! Dar hai sa recunoastem ca si in privinta Lui, dupa ce acceptam ca exista din vesnicii, ne punem intrebarea: Dar atunci la momentul acela, cine sau ce a dus la aparitia lui Dumnezeu?

Avem nevoie de acest concept major al modului nostru de gandire: “Aparitia”. Toate si totul, trebuie sa fi aparut. Aceasta este limita noastra si daca nu am incercat inca sentimentul, inca nu e timpul pierdut.

Noi nu putem sa acceptam existenta   a ceva, fara ca in prealabil sa fi fost aparitia acelui ceva.

Se pare ca aici e buba! Ne cramponam de aparitii si disparitii.  Ne incurca capetele. Viata noastra este dupa intelegerea noastra intr-un absurd desavarsit. Ne nastem pentru a muri!. Ce a fost cu noi inainte de nastere? Nu eram de loc? Eram nimic? Sau dupa moarte, se va instaura acelasi nimic obsedant in existenta noastra? Chiar daca despre existenta, manifestam un oarecare grad de intelegere, fata de inexistenta nu manifestam decat perplexitate.

Cu siguranta ca trebuie ca deasupra acestor neintelegeri sa existe o logica. Altfel totul este inutil. Ne nastem si traim intr-o fractiune de timp, asa de infima in raport cu viata universului,  incat putem spune ca nu insemnam nimic. Si in acest scurt interval de timp ne straduim cat putem sa crestem, sa ne dezvoltam, sa ne perfectionam abilitatile, sa invatam, si nu in ultimul rand sa deprindem trasaturi de caracter  bune, sa ne ridicam valoarea individuala si nu numai, pentru ca in final sa disparem iremediabil intr-un spatiu care la randul lui urmeaza sa dispara.

Totul este de o ilogica perfecta!

Cu siguranta ca trebuie sa fie ceva, altceva de ce vedem si intelegem noi.

Sunt convins ca aceste limite ce ne perturba intelegerea noastra, trebuie sa nu existe. Sa nu fie necesara aparitia a ceva ca el sa existe. Trebuie sa privim lucrurile intr-o asa maniera incat inceputul si sfarsitul spatial si temporal sa nu mai fie jaloane de limitare existentiala.

Aceasta trebuie sa fie!

Altfel totul este in zadar! Absurdul ar domina universul ,dar el in sine nu poate justifica existenta acestuia.

Hai sa facem impreuna o judecata analitica asupra urmatorului fapt: Diametrul cercului se cuprinde in lungimea lui de 3,14 ori.  Este un adevar incontestabil. Desigur ca in anumite conditii de deformare spatiala, regula aceasta poate fi contrazisa, dar discutam de adevarul relatiei mai sus amintite in conditii normale, nominale.  Vorbim de ceva care exista. Credeti ca acest adevar, are nevoie de un inceput?

-Nu! Cu siguranta ca nu are inceput si nici sfarsit. Este un adevar ce transcede spatiul si timpul. Sau teorema lui Pitagora, sau bucuria, sau dragostea, sunt lucruri care nu au nevoie de spatiu, timp. Ele exista fara inceput si sfarsit. Vorbesc de dragoste si bucurie in sine, si nu de starea vremelnica ce se instaureaza in mintile noastre, in anumite momente si directionate catre anume persoane, sau situatii.

Exista o dimensionalitate in care nu avem nevoie de limitari.

In spirit!

Numai in spirit, putem accepta existenta fara aparitie, sau limitari dimensionale. Ratiunea in sine este ceva existential, ce poate fiinta din vesnicii, fara sa ne gandim ca  a avut nevoie sa apara cumva intr-un anumit loc sau timp. Spiritul nu face parte din universul nostru material. Are alta dimensionalitate. Nu poate sa apara si nici sa dispara. Este vesnic, desi acceptam greu ideea. Ratiunea acestei existente exista din vesnicii. O ratiune diriguitoare, ordonatoare, care supervizeaza materialitatea.

Ratiunea omeneasca are marele dezavantaj ca deriva dintr-o parcurgere spatio-temporala. Identica cu o banda de magnetofon. Ca sa asculti ce e inregistrat pe ea, va trebui sa o parcurgi de la un capat la celalalt. Dar in afara acdesteia, nu inseamna ca existenta ei, dispare. Exista o logica a parcurgerii inregistrarii pentru a descoperii sa zicem nocturnele lui Chopin. Aceasta minunata piesa, incepe de la capatul benzii si se termina la sfarsitul ei, dar ea nu dispare dincolo de aceste limitari. Ea exista in sine.

Viata noastra are inceput si sfarsit, numai din punctul nostru de vedere limitat, care intelegem lumea intr-o cronologie temporala, de la un capat la celalalt.

Desigur ca pentru noi asa stau lucrurile, dar pentru ratiunea coordonatoare, pentru Dumnezeu, realitatea e alta. Tot ce am deprins noi in spirit, nu se poate pierde, pentru ca ratiunea in sine nu poate fi absurda. Dumnezeu nu poate fi absurd, armonia universala vine din spiritul acestei ratiuni, in coordonate spirituale.

oamenii nu mai au nevoie de biserica?

Traim intr- o lume pe care incercam sa o intelegem. Facem eforturi de cele mai multe ori si rezultatele nu sunt cele scontate. Sunt intr-o statiune de schi. Nu se poate schia. Am intrat intr o biserica. O biserica mare catolica, intr-o tara catolica. Bateau clopotele. Inauntru nu e nimeni.

Absolut nimeni!

Nu se poate schia. Magazinele sunt pline. Cafenelele sunt pline.

Pare-se ca oameni nu mai au nevoie de Dumnezeu. Sau poate de biserica. Mai degraba de biserica. Pana la biserica am mers pe waze. M-a directionat exceptional. Mi-a sugerat chiar ca pot merge la alta biserica si mi le-a prezentat pe toate. Cu sisuranta toate pustii. Oameni de azi nu mai merg la biserica. Nu mai reprezinta nimic pentru ei. Vorbesc de marea majoritate si ma refer strict de occident. Desigur ca mai sunt cativa 20 -30 intr un oras de zeci de mii de locuitori si acesia numai la liturghia saptamnala.

M-am asezat in banca si am am rugat.  Apoi m-au napadit gandurile : biserca nu vede? Sau vede si nu stie ce sa faca?  Nu cred ca oameni nu mai au nevoe de Dumnezeu, desi marea majoritate asa declara. Dumnezeu este un Dumnezeu revelat. Sa intrerupt legatura cu Dumnezeu? Sa pierdut fecventa? Religiile au menirea sa o refaca si se pare ca rezultatul este nu prea bun. Limbajul religios a devenit arhaic. Se foloseste acelasi limbaj, aceleasi povestiri arhaice despre sfinti care au trait cu sute si mi de ani inainte. Pana si eu care nu ma mai descurc fara GPS, privesc cu ingaduita didactica povestea celor trei magi calauziti de o stea. Lucruri de altfel adevarate, majore pot spune in fundamentele religioase, dar oamenilor carora li se adreseaza au suferit mutatii serioase date de evolutia tehnicii si a cunotintelor in general. E nevoie de upgradare. Oameni au nevoie de religie chiar daca nu recunosc. Eu nu zic ca trebuie schimbate textele religioase ce tin de istoria religiei, dar nu poti castiga un razboi cu armele evului mediu, oricat de adevarate sunt.

Dumnezeu este un Dumnezeu revelat. Numai prin revelatie oamenii ll pot vedea pe Dumnezeu. Bisericii ii revine rolul acesta. Daca nu va intelege si mai ales, daca nu va folosi mijloacele optime , va deveni o institutie inutila.