Category Archives: altele

Viață de câine

Se numea Cristi Andrieş şi era totuşi om. Nu avea identitate, în sensul că nu avea nici un act de identitate, nu avea certificat de naştere, nu era nicăieri înregistrată naşterea sa şi pe motivul acesta şi pe baza unui vid legislativ în domeniu, nu i se puteau întocmi acte de identitate. Cunosc destul de bine speţa, întrucât m-am ocupat personal. Am încercat insistent, umblând pe la arhive de spitale, politii, stare civilă etc. Nu se putea. Pur şi simplu. Când a murit avea 24 de ani şi pe cruce i-au scris necunoscut.
Zilele trecute m-a sunat o fată şi ea, ca şi Cristi provenită dintr-o familie dezorganizată, nu-i cunosc povestea. O fată cu un suflet deosebit. Astă iarna mai dormea prin nişte scări de blocuri, sau câteodată se aciua pe la diverse persoane, mai mult sau mai puţin dubioase. Există uneori, un compromis cu o posibilă notă de înţelegere, mai ales atunci când gerul simţi că-ţi taie respiraţia şi somnul te omoară fără cruţare. Probabil că fiecare din noi am încercat, ce e drept de puţine ori în viaţă, momente limită în care am simţit că murim de somn şi nu avem unde să ne întindem măcar puţin, mai chircit sau cum o fi, şi pe deasupra să fie şi un frig cumplit. Mie personal mi-aduce aminte de naveta pe care o făceam cu trenul foamei, sau când făceam naveta către Reşita, noaptea, în nopţi interminabile, când oboseala ajungea la paroxism şi frigul din interiorul compartimentului era egal cu cel de-afară. Ce poţi să zici? Disperarea te face să cazi în compromisuri.
Ei bine, după ce m-am întâlnit cu Adelina, căci aşa se numea fata cu pricina, ne-am dus împreună la cimitirul de la marginea orașului. Ea era singura dintre cunoștințele mele, care fusese la înmormântarea lui Cristi. Era o dimineață călduroasă de sfârşit de iulie şi soarele începuse să se ridice peste un orizont înţesat de o mulţime infinită de cruci. Eu nu ştiu când au murit aşa de mulţi. Cimitirul este relativ recent inaugurat şi e de-a dreptul formidabil cât de mulţi au dispărut în acest scurt răgaz. Sau poate mi se pare mie, oricum moartea e ceva care vine prin surprindere, că timp, dar constat că şi ca intensitate. Se moare pe capete. Asta e realitatea.
Îmi amintesc că anul trecut, pe timpul acesta m-a sunat Cristi. Era în tabără la Deva. Există în Constanța pe stradă care duce la abator, o asociaţie de caritate, care se ocupă cu copii străzii. E patronată de un olandez de condiţie medie şi care pune mult suflet. El organizase această excursie din banii lui personali. Dumnezeu să-l binecuvânteze! Cred că atunci a fost prima şi ultima dată când Cristi a ieşit din Constanța. Ba nu! O dată a mers cu mine până la Poiană. Era foarte curat îmbrăcat, pentru că işi spala hainele undeva la o centrală termică la cireșica, prin îngăduința unui om cumsecade. Avea mare grijă cu ţinuta. Niciodată nu a mirosit urât, deși dormea pe stradă sau în canalizare, funcție de sezon. Avea telefon şi aveam grijă să-i încarc cartela de fiecare dată când se termină. De multe ori i-l sunam şi mă duceam după el să-l iau la biserică. Avea niște ochi albaștri precum cerul şi un păr blond cu breton până la nivelul ochilor. Avea în el neprihănirea inocenței şi nici măcar nu îndrăznea să ridice privirea. Era din cale afară de bun la suflet şi nu-și păstra nimic pentru el. De câte ori îi aduceam câte ceva, el împărțea cu ceilalți copii ai străzii. Era iubit de toţi şi asta nu o spun din gestul reflex de a vorbi de bine morţii, ci pur şi simplu din respect pentru adevăr. De ce o fi trebuit să moară Cristi? Nu pot să nu-mi pun această obsedantă întrebare. Era într-adevăr extrem de bolnav şi aproape jumătate din timp şi-l petrecea în spitale dus cu salvarea, găsit de cele mai multe ori căzut pe stradă. Avea o boală care cel puţin după posibilităţile medicinii locale, era incurabilă. El nu ştia şi-şi făcea planuri pentru viitor. La anu nu-i aşa Dom’ Teletin, că poate reuşiţi să-mi faceţi şi mie buletin?” Şi eu îl minţeam: Cred că reuşim Cristi. Deşi mi se spusese clar, că nu se poate, decât dacă se iniţia o lege specifică spre validare în parlament. Dealtfel, am aflat, că nu era oricum unicul caz pe la noi. Mai sunt câteva fete pe centura oraşului cumpărate de la nişte ţigani. Probabil că au fost vândute de mici şi nu le-a declarat nimeni naşterea.
Am ajuns pe aleia principală a cimitirului şi Adelina nu-şi mai amintea bine locul în care fusese înmormântat. Era evident undeva la marginea cimitirului într-un loc special destinat probabil pentru astfel de cazuri sociale. Cheltuiala a fost suportată de olandez. Nu l-am cunoscut niciodată, dar tare mult mi-aş dori. În ultimul timp fusesem plecat din ţară şi observasem că nu mă mai sună Cristi. Aveam o oarecare îngrijorare, pentru că înainte de a pleca în mod expres îi trimisesem bani pentru o cartelă telefonică. Mă întrebam din când în când, de ce nu mă sună. Murise de fapt într-una din nenumăratele crize pe care le făcea. A fost constatat decesul şi a fost dus la morgă. Timp de o lună a fost dat dispărut. Într-o zi m-au sunat cei de la asociație. Nici ei nu ştiau nimic. De ce a trebuit să moară Cristi?
Mi-aduc aminte când am mers cu el până la Poiană, undeva la 7 km de Constanta. Avea o privire care spunea multe, despre lipsuri, despre simţăminte fără putința exprimării lor, despre dorințe care nu pot fi nici măcar gândite. S-a urcat în maşină. Era fascinat de luminile din bord. Nu ştiu dacă ai observat, la modelul nou de audi, că la pornire se aprind diverse leduri pe bord, se rabat oglinzile retrovizoare, iese din bord o tabletă ecran, care se aprinde şi ea, astfel încât să-ţi creeze o impresie de super tehnologie. Cristi se uita fascinat şi pipăia discret cu degetele mâinii drepte catifeaua tapițeriei portierei. Cu siguranţă că îi plăcea mult, dar nu putea să spună nimic. Era ceva ca o călătorie intergalactică, ţinând cont de mizeria canalizării în care îşi petrecuse noaptea. Nu ştiu dacă ai văzut vreodată cum locuiesc aceşti copii ai străzii? Într-o iarnă, mai precis acum două ierni, a fost o perioadă de două săptămâni când temperatura a fost în jur de -15 grade şi vântul sulfa de-ţi trecea efectiv prin haine. Era o vreme câinească. Seara, pe întuneric, mergeam împreună cu Marian Rujanschi, cu câte o oală fierbinte de ciorbă şi pâine proaspătă. Marian intra în canalizare, iar eu stăteam în gura canalului şi-i dădeam, oala, polonicul şi pâinile. Prin gură de canal, se putea întrezării o atmosferă demnă de romanele lui Victor Hugo. Deși acolo mișunau șobolanii, tot felul de alte vietăți, gândaci de toate soiurile demne de înserat că specimene în cataloage de specialitate, etc. Erau de fiecare dată câţiva copii ai străzii, aşezaţi turceşte în jurul unor lumânări, care în mod surprinzător, în căldura care se degaja prin gura de canal, îmi creau impresia unei părtaşii unice, disperate către fascinant, vis a vis de infernul de afară. Îmi imaginam cu greu, ce discuţii aveau loc acolo şi câte drame neştiute de nimeni, se puteau petrece. Chiar dispariţia vreunuia dintre ei, nu ar fi putut fi sesizată de nimeni, mai ales că unii efectiv nu aveau identitate. Nişte oameni, care nu vor apuca vârsta maturităţii şi pe crucile cărora, va scrie “necunoscut”. Într-o seară l-am găsit pe Cristi la gura canalului, neputând suporta din cauza bolii aerul închis. Avea o pătură pe cap. Stătea ghemuit ca o mogâldeață. În jurul lui zăpada se topise şi pătura avea agăţată de ea ţurţuri. Bătea un vânt că abia puteai să te ţii pe picioare. Era o zonă foarte întunecoasă. Singurele lumini, veneau de la ferestrele blocurilor de prin apropiere. L-am bătut pe umeri. Nu ştiam că e el. A ridicat pătură. Tremura. Mi-a zâmbit şi s-a bucurat aşa cum nu poate fi descris în cuvinte. Ce să mai spui. La ce se gândea? Poate că visa ceva. Cine poate şti la ce? Nu mi-a spus niciodată, dar zâmbetul lui ascundea în el tot cerul. Ce păcat că a murit! Bunătatea aceia, avea în ea mai multă teologie decât trei biserici la un loc. Mi-aş fi dorit enorm să aflu la ce se gândea, la cine se gândea? Ce spera el de la viaţă? Poate că se vedea în curând cu buletin şi poate că din mila lui Dumnezeu ar fi ajuns şi el să ducă o viaţă normală.
Dar nu a fost aşa.
I-am închiriat un apartament la bloc şi i-am mutat pe el, împreună cu Adelina şi cu încă doi băieţi acolo. Nu au stat decât două luni. Nu le mai dădea nimeni de pomană şi dacă problema asta o puteam rezolva eu, socializarea dintre ei îi aduna iarăşi în insalubritatea natală şi lucrul acesta venea ca o necesitate. Era un fel de atracţie către locurile de origine. Aşa au făcut ei cunoştinţă cu lumea din maternalul canalizărilor.
Ce mă tulbura în mod deosebit, era faptul că niciodată nu mi-a cerut nimic. În schimb mi-a dat atât de multă dragoste, că aproape nu o pot duce. Cred că dacă Dumnezeu în mila lui mă va mântui, cu siguranţă am să-l întâlnesc pe Cristi într-o poziţie de conducător “peste mai multe împărăţii”. Nu ştiu cum am putut să întârzii atât de mult în căutarea lui şi nu înţeleg de unde am avut puterea unei aşa de mari insensibilităţi. Nu am aflat de moartea lui, nici măcar în ziua înmormântării. Când a fost găsit mort, avea atârnat de gât masca de oxigen. Şi-o scosese singur. Probabil că nu mai putea să respire de loc. Un plămân nu-l mai avea şi din al doilea mai funcţiona doar 10 %. L-am întrebat de multe ori, în situaţia în care i-a fost rău şi a ajuns să cadă pe stradă, de ce nu m-a sunat. “Nu am vrut să vă deranjez dom’ Teletin”. Mi-a zis:” L-am sunat pe George”. Un handicapat cu un picior aflat în putrefacţie, înfăşurat în nişte lavete. Nu a vrut să mă deranjeze. În noaptea când a murit, avea telefon şi avea cartelă. George care –i dusese banii să-şi cumpere cartela, mi-a confirmat. Mă gândesc că nici atunci în clipele acelea, săracul copil, nu a vrut să mă deranjeze. A murit ca un câine.
În cele din urmă am găsit mormântul. Era undeva la margine, un muşuroi de pământ, la capul căruia era înfiptă o cruce pe care scria “necunoscut”. Cât adevăr era în cele ce scria. Cine a cunoscut acest copil nevinovat? Cine a cunoscut speranţele lui? Visele lui? Amintirile lui? Nimeni! M-am sprijinit câteva momente de crucea de lemn. Ce mizerabil eram. Nu avem timp pentru lucrurile sensibile. Soarele se ridicase destul şi începuse să dogoare. Se anunţă o zi călduroasă de vară. Undeva în stânga se vedea Mallul Maritimo cu parcarea plină de maşini care străluceau în soare. Cine dintre miile de oameni care i-şi începeau periplul cotidian, ar fi avut nevoie de Cristi? Nimeni! Poate că de aia, a trebuit să moară Cristi. Ne-a dăruit tot ce a avut şi a plecat.
Dumnezeu să-l odihnească!

Advertisements

Incertitudinea

Totdeauna mi-au placut calatoriile in timp. Azi mai mult ca oricand in ultima vreme, m-a cuprins un dor sa cutreier prin vremuri de odinioara si pe meleaguri pe care le am proaspete in memoria ultimilor ani.

Mi-am ales Franta  provinciala, cu infuziunile ei pariziene de la sfarsitul veacului  XVIII. Ce parere ai? Ciudat  nu?.

Azi e duminica si afara ploua. Dupa caldurile care au fost in ultimul timp, se simtea nevoia atat termica, dar mai ales psihica, sa se mai intample si altceva.  Dupa ce mi-am facut programul de rutina, ca in fiecare dimineata si despre care nu vreau sa pomenesc acum, am inceput sa-mi aranjez niste carti  si mi-a cazut in mana romanul  “Eugenie Grandet”  al lui Onore de Balzac.  Atunci mi-a aparut brusc dorinta de care am pomenit la inceput.  Trebuie sa recunosti ca-ti trebuie un oarecare grad de deteriorare,  ca sa nu-i zic altfel, sa poti citi asa ceva in timpurile noastre , cand se pare ca nu mai gasesti aplicabilitate si totul trebuie upgradat.

E prea multa tehnologie in ultimul timp. Totul devine computerizat pana la ridicol. Si ca sa ma intelegi, m-am urcat in propria-mi masina,  care mi-a afisat pe bord , ca nu ma recunoaste in calitate de proprietar si nu a vrut sa porneasca.  Pentru moment am vrut sa-i arat factura , dar evident ca nu o aveam la mine , asa ca am sunat  pe fimiu, care mi-a explicat algoritmul de identificare.  Curata nebunie. Am inceput sa vorbim cu fiarele.

Dar sa revenim . Mai simte omul nevoia de evadare?  Eu zic ca da. Cand simte ca nu se mai regaseste in universul in care traieste  si care-I insingureaza in plina aglomeratie urbana, exista  cel putin in dreptul unora , o dorinta de a-ti da intalnire pe alte coordonate temporale si geografice in acelasi timp.  Asa se face si acum, cand la mine in casa, sa asternut pacea ajutata de interferenta unui timp mai linistit si care era mai apropiat de sensibilitatea simturilor si a trairilor fara prea multe zgomote , dar incarcate de misterul exaltarilor sentimentale.

Eugenie Grandet.  Ce personaj! Am ajuns la jumatatea cartii si m-am oprit.  Cat tumult sentimental , cata emotie sensibila.  Am retrait momentul sublim al dragostei la prima vedere, de care esti capabil in fapt numai la varsta propice, fara sa realizezi absurditatea filozofica si fara putinta unor argumentatii fiziologice. Eugenie cade rapusa de o dragoste nebuna, la prima vedere a varului sau parizian, un dandy plin de accesorii de “mare rafinament” , aurite , poleite, de un “bun gust evident” si care denota o temeinica  cunoastere a modei Parisului din vremea aceia. Aceste  acareturi pe care Balzac nu le omite si care de fapt o zapacesc   sentimental  pe Eugenie care roseste  la cea mai mica intalnire a privirilor cu varul ei Charles.

Hai sa ti-o zic pe aia dreapta: Din punctul meu de vedere actual, mi se pare o prostie . Retine ca am zis mi se pare.  Insist pe aceasta afirmatie, pentru ca am totusi sentimentul  unei nelinisti interioare.  Sa cazi rapus din dragoste nebuna , iresponsabila, fara fundamente de morala, nerealizand ca toate vedeniile tale de moment,  sunt alimentate de functionarea biochimiei la nivel neuronal, cu implicatii genetice  de perpetuare a speciei , este o realitate care nu prea se poate nega.  Si as putea sa continui pe aceasta linie dar cu siguranta ca devin prea sadic.

Chestia asta i-mi aduce aminte de cartea lui Dulcan “In cautarea sensului pierdut” in care autorul face o marturisire despre iubirea vietii lui, dupa multi ani  de la intamplarea in sine, cand ajuns neurochirurg, priveste povestea respectiva, strict din punct de vedere fiziologic, asasinand pur si simplu sensibilul sentimental, spre enervarea iubitorilor de romane de dragoste.

De multe ori surprind la tineri si acum in epoca  mobilului, schimburi de SMS-uri ,care le inflacareaza inima si le dau palpitatii intr-o atmosfera sacra in timpul programelor bisericesti,  sau de alta factura si-si imagineaza ca nimeni in jurul lor nu pricepe secretul si adancimea sentimentelor exprimate in eter. A trecut un secol si jumatate si roata se invarte  la fel.

Gata! E suficient!. Probabil ca am reusit sa te enervez.

Personal, azi am gasit ce cautam. M-am plimbat prin proprietatile provinciale ale batranului dogar Grandet, am participat cu o bucurie nespusa la cina data in onoarea Cruchotilor, am regasit farmecul conversatiilor de atunci si linistea timpului de alta data, dar altceva mi sa intamplat mai interesant:

Ai vazut ca am facut afirmatia ca mi se pare o prostie” referindu-ma la iubirile noastre mai mult sau mai putin exprimate.   Am inceput sa am indoieli pana la schimbarea totala a interpretarilor care devenisera o certitudine.  Am avut, in timp ce faceam afirmatia respectiva, sentimentul vinovatiei.  Am verificat mai in amanunt si am inteles ca de fapt,  in sufletul meu, lucrurile au cam luat o intorsatura  catre vremurile din tineretea mea.  Am inceput sa am acum ingaduinta varstei, sau poate intelepciunea care mi-a lipsit, sau poate o amnezie ce tine de memoria de scurta durata, a inceput sa ma trimeata   inapoi in  timp. Poti oare judeca  inima unui om cu inima altui om? Cu ce drept sa stergi pur si simplu niste trairi emotionale care sunt sacre prin conceptia lor?

Am privit in urma si a inceput sa-mi fie rusine.  Toti am fost tineri , sau suntem chiar acum tineri. Se intampla ceva cu mine. In ultima vreme am o singura certitudine:  INCERTITUDINEA

cei mai pitoreşti “europeni“

tiganiAnul trecut am făcut mai multe călătorii prin Europa şi am ajuns la concluzia că cei mai pitoreşti “europeni “sunt tot ţiganii noştri. Pentru vreo trei zile, m-am aflat la Bruxelles, ajuns special la concertul lui Andre Rieu. Acolo am întâlnit printre altele, cei mai ramoliţi europeni veniţi să asiste dealtfel la un superb recital, într-o mizerabilă sala polivalenta, care amintea parcă de arenele de box tixite cu mobilier improvizat, cu pardoseli mozaicate în stil Bumbesti Livezeni şi mirosuri excitante de cârnaţi la grătar. Ce să-i faci şi pe vremea lui Strauss se cânta şi dansa pe la periferia Vienei, de unde luxul şi rafinamentul de la Schonbrunn nici măcar nu era ghicit. Am ascultat extaziat o muzică cerească pe care nu-mi am putut-o imagina într-un decor de “cantarea României “în care pionierii au fost înlocuiţi cu pensionari mucegăiţi. Da! Totul mi să părut contradictoriu până la extaz. Şi pe deasupra, gândindu-mă la sutele de pierde vară pe banii contribuabililor europeni, care umplu la orice oră din zi şi noapte cafenelele acestui paradis etatizat, am văzut negustorimea care-şi frecă mâinile la pleasca care vine fără efort din partea unor fraieri ce înainte de a comanda nu au elementarul instinct de conservare să întrebe cât costă.

Ce lume fascinantă! Totul se învârte parcă în gol, în prezenţa unor domni parlamentari care au în atitudine şi exprimare un limbaj elevat privind strategii macro şi norme europene implementate savant şi pe care nu i-ai credea că sunt capabili de satisfacţii pecuniare facile, de burţi umplute cu fructe de mare şi bere nemţească, ca unic şi inconfundabil scop adevărat. Şi să nu credeţi că sunt puţini. Trec în grupuri transnaţionale, revărsându-şi bucuria de a exista în spaţiul de confluenţa al banilor europeni, vorbind savant într-un univers de-a dreptul habarnistic. Aştept cu disperare stoparea desfrâului financiar şi pedepsirea actualului sistem statal, prin tragere pe roata. Ce să-i faci? Destinul istoriei țipă de multe ori, înăbuşit de muzici triumfale.

După ce am parcurs distanţă de la centru la gară, am intrat la metrou unde spre surprinderea noastră, nu există nici un angajat, mai rău că în Dubai, iar la automatul de tichete nu era nici o instrucţiune şi pe deasupra nu era nimeni să ne explice. La un moment dat, singurii călători care sau apropiat au fost câţiva ţineţi drogaţi sau beţi, care au sărit peste parapeţi, lăsându-ne cu buză umflată, perplexi precum filozoful ţăran în fata neantului. Am renunţat şi am ieşit în faţa gării să luăm un taxi. Acolo contradictoriul de care am pomenit la început a răbufnit patriotard. Nişte ţigani romani cântau excepţional. Muzica clasică, café concert, canţonete, ce vreai şi ce nu vreai, cu o virtuozitate incredibilă. M-am apropiat de ei. Nu m-am trădat că sunt roman şi le-am aruncat doi euro în cutia pe câte o aveau pusă lângă ei. Am stat fascinat, ascultând ceva care venea ancestral din genetică unui neam de lăutari. Era ceva care transmitea, te mişca. Era greu să nu remarci măiestria. Ciudată lume. Sentimental vorbind.

Cei mai pitoreşti europeni mi s-au părut tot ţiganii noştri

CS Lewis – Problema durerii

¨Doctrina crestina a suferintei lamureste, cred, un foarte straniu fapt privitor la lumea in care traim. Fericirea si securitatea pe care ni le dorim cu totii ne sunt refuzate de Dumnezeu in virtutea naturii insesi a lumii: dar bucuria, placerea, voiosia au fost din belsug risipite de El. Nu suntem niciodata in siguranta, dar avem parte de buna dispozitie si cateodata de extaz. Nu-i anevoie de vazut de ce. Securitatea dupa care tanjim ne-ar indemna sa ne odihnim sufletul in aceasta lume, punand o piedica in calea intoarcerii noastre catre Dumnezeu: cateva clipe de iubire fericita, un peisaj, o simfonie, o intalnire voioasa cu prietenii, o baie sau un meci de fotbal nu-ndeamna nicidecum la asta. Tatal nostru ne improspateaza fortele pe parcursul calatoriei cu cateva popasuri binefacatoare, dar nu ne va indemna sa le luam drept camin¨.

Cele patru iubiri, CS Lewis

¨A-ti face un prieten nu e acelasi lucru cu a incepe sa simti afectiunea. Dar cand prietenul tau a devenit un vechi prieten, toate acele lucruri caracteristice lui care initial nu aveau nimic de-a face cu prietenia devin familiare si dragi datorita familiaritatii. Cat despre dragostea erotica, nu pot imagina nimic mai dezagreabil decat sa o experimentezi fara acest vesmant comod al afectiunii. Ar fi o conditie extrem de inconfortabila, fie prea angelica, fie prea animalica, sau amandoua pe rand. Exista un farmec specific, atat in prietenie, cat si in eros, legat de clipele in care iubirea apreciativa doarme, asa zicand, facuta ghem, iar tihna si obisnuinta simpla a relatiei (libera ca singuratatea, desi niciunul nu e singur) ne invaluie. Nicio nevoie de a vorbi. Nicio nevoie de a face dragoste. Niciun fel de nevoie, poate doar sa scormonesti in jaratec¨. (C.S. Lewis, Cele patru iubiri)