Category Archives: Călătorii prin lume

Gangnam style

Gangnam Style earned USD 8 mn for YouTube GoogleA trecut moda când oamenii se adunau în grupuri majoritare să se închine unei zeităţi, în numele unei religii conştientizând un Dumnezeu omniprezent. Observ pur şi simplu această tendinţă din partea unei generaţii educate, liniştită chiar cu excepţia unor exaltări semi nevinovate la percepţia unui ritm anume, sau al unei euforii la limita moralităţii. Se duc vremurile lampioanelor pe Gange şi al mulţimilor adunate într-un paste catolic emoţionant şi pur religios? Există la orizont ameninţarea unei platitudini de opinie, sau e ceva benefic care va duce în curând la o ruptură impusă chiar de nevoia de Dumnezeu? Observ cu deosebire acest lucru la tineri, Copiii ăştia au o conştiinţă colectivă ciudată dar nu-i poţi acuza nicidecum de scenarii diavoleşti. Tendinţa apare ca o manifestare fără nuanţe religioase ci mai degrabă desprinsă dintr-o stare de alienare colectivă de tipul Gangnam style. Probabil că ai văzut videoclipul. Eu am un văr care are o vorbă “nebunia cât casa”. Recent a depăşit un miliard de vizualizări pe youtube. Sunt la Singapore de două zile. Gangnam style! Asta e deviza. Foarte mult tineret. Am rămas surprinşi încă de când am decolat de la Doha, foarte mulţi tineri. Pe unde mergem stricăm media de vârstă. Pe bătrâni i-am întâlnit în mod surprinzător prin aeroporturi ocupându-se cu curăţenia, prin restaurante la debarasat sau servit, pe la wc urî făcând smotru, etc. Am aflat că nu ies la pensie. Tineretul în schimb a umplut mall-urile, străzile, cazinourile, sunt foarte bine crescuţi, mânuiesc excelent computerele, tabletele, au de cele mai multe ori căşti în urechi şi socializează în eter şi uneori în realitate. Se adună toţi în grupuri din ce în ce mai mari şi sunt pe cale să-şi facă o religie a lor într-un crez nedefinit neraportat la ceva concret şi având pretenţii neexprimate. Obosit de forfotă de pe Orchid street, am poposit sâmbătă seară pe o terasă plină cu tineri. Prin uşa larg deschisă se vedea frenezia înghesuielii.

Era aproape de miezul nopţii şi se pregăteau să-şi petreacă weekendul fiecare după inspiraţie şi posibilităţi. Oricum prin părţile acelea nu se fac mari deosebiri între cei cu stare financiară bună şi cei fără. Există o comuniune a vârstei şi nimic mai mult. Era o veselie ca în timpul tinereţilor mele. Dintr-un punct de vedere nimic nu să schimbat, dar plutea în aer, acea efuziune a misteriosului liant, într-o unire a simţurilor şi gândurilor care duce la dispariţia personalităţii. Asistăm parcă la ritualul pinguinilor, în superba lor manifestare colectivă, urmând conduita şi manifestările împerecherilor. M-am bucurat pentru bucuria lor şi m-am întristat imediat la gândul destrămărilor de speranţe şi al aruncării în singurătatea care va veni. Marea majoritate dintre ei pe aceste meleaguri, sunt deosebit de şcoliţi în special în domeniu IT. Sunt foarte bine crescuţi, sunt îmbrăcaţi bine şi legislaţia locală nu le permite excese, sunt copii buni. Nu ştiu ce să spun. Poate că asta este cea mai bună stare din care să se poată înţelege nevoia de fericire. Toate par bune acum, pentru ei şi chiar nebunia Gangnam style poate fi trecută la cultură, şi cariera în IT, şi siguranţa unei slujbe la o firmă prosperă, într-o zonă prosperă, te pot duce cu gândul că va fi suficient şi totul din aproape în aproape cu o viteză infernală, pe care experienţa mea personală o certifică. Este totuşi o stare de mulţumire, de fericire limitată de firescul problematicilor cotidiene. Presimt aceasta ruptură de care pomeneam mai sus. Oamenii au nevoie de mai mult, au nevoie de ceva care trebuie să explodeze. În nebunia Gangnam style e nevoie ca cineva mai nebun să strige:CRISTOS A ÎNVIAT!

Advertisements

Despre dragostea agape

Am rătăcit în ultima vreme prin pustiul livezilor de măslini, sus pe înălţimile de la Capo Cacia, fără să văd orizontul care aproape îmi acoperea toată partea vizibilă a lumii şi m-am plimbat dezlânat pe drumuri de ţară, în sabatul în care nu găseam nici o biserică, orbit de neînţelegerea a tot înţelesului pe care îl simt numai, fără putinţă de al definitiva în vreun chip. Am privit în treacăt la trandafirii sălbatici din prea puţin înţeleasă Sardinie, ca un poet în ţara prozelor fără de graniţe, în care dacă se aude ceva cu siguranţă că ţi se pare. M-am tot învârtit în ultimul timp pe lângă splendoarea albastrului infinit al Mediteranei şi am încercat să cuprind în inima mea cea ce nu se poate cuprinde în cuvinte, căci cuvintele nu au esenţa şi chiar în temeinicia lor, nu pot reda puterea dragostei care mă tulbura. Nu vorbesc acum despre dragostea eros, ci despre agape. Vorbesc despre agapele meu şi al tău, al nostru în general, dar acum sunt prea egoist în căutarea mea de Mine, care de fapt eşti Tu, care umpli totul cu dragostea Ta şi care ne faci dependenţi de ea într-o tainică îndumnezeire. Ce poate face omul singur în acest univers înspăimântător de nedefinit? Cum poate omul să pună liniştit piciorul pe un drum despre care are cel mult doar bănuieli că există?. Cum pot eu să stau în acest echilibru imposibil, fără să am asigurarea că Tu nu mă vei lăsa să cad? Ce este această dragoste pe care toţi o căutăm şi despre care aproape mereu nu ştim nimic? O avem fulgerător prin faţa ochilor, după care dispare în ireal. Ai simţit vreodată o dragoste ciudată pe care doreşti să o reverşi nu asupra cuiva anume ci o dragoste pur şi simplu dragoste, care aproape că doare şi care te face să vezi lucrurile printre lacrimi ? Detaşat de propria fiinţă care nu mai contează de loc şi pentru care nu mai doreşti nimic, pentru că de fapt eşti mort. Ţi-am vorbit adesea despre aceasta cea mai plăcută moarte. De fapt nu e vorba despre o moarte ci e vorba despre o înviere în toţi şi toate şi mai ales în Dumnezeu. Ce poţi iubi mai întâi, când chiar tu faci parte din dragoste?. Poţi iubi obligatoriu totul cu bune şi rele, dar mai ales cu rele, căci dragostea adevărată e ca un balsam care poate vindeca. Acest agape ne leagă, ne unifica şi pe mine mă face să umblu în disperare prin locuri prin care cu siguranţă exişti, pe lângă salcâmii de la Tisita, pe nisipul de pe plajele copilăriei sau chiar în disperarea modernismului din insula Sentoza. Te-am căutat punctual şi de multe ori în concretul unor coordonate geografice, prin locuri prin care cu siguranţă ai trecut căci ţi-am văzut urma lăsată pe nisipul plajelor şi adierea respiraţiei tale, dar nu am simţit decât nebunia mersului în gol. Ştiu sigur acum că Tu exişti peste tot, dar cel mai mult, mi-ai bântuit sufletul şi pe cărările lui îmi doresc să cutreier la nesfârşit pentru că acolo mă cotropeşti cu prezenţa dragostei Tale. Am ajuns iarăşi acasă. M-am întors la mine la Tine la noi.

Mâine de dimineaţă am întâlnire specială cu Tine Am multe să-ţi povestesc şi sunt convins că şi Tu Îmi vei povesti. Dar până atunci………

Călătoria în Singapore

Am cel puţin doi prieteni, care m-au rugat să scriu aceste rânduri , aşa că după o călătorie de 30 de ore Bangkok Bucureşti, via Doha (Qatar), iată-mă ajuns acasă, conformându-mă promisiunii făcute.
Nu-mi aduc aminte să fi fost plecat pentru o aşa perioadă lungă şi acest lucru îmi crează o senzaţie de ruptură şi o nevoie de acomodare pe care într-un fel o consider benefică. Poate că acest răgaz al scrierii mele face parte din acest răstimp necesar.
Am plecat după cum ştii acum două săptămâni din România urmând traseul arhicunoscut Constanța , centura Bucureştiului cu mormanele de gunoaie înşirate de-o parte şi de altă , cu reclamele înţesate de pe drumul de Otopeni, cu câmpurile binecuvântate de Dumnezeu care dădeau să înverzească, acoperind pe ici colo şi chiar prin părţile esenţiale, miile de hârtii , pet-uri, cartoane intrate în putrefacţie etc. etc. etc. Fac aceste remarci nu întâmplător şi poate că ar fi trebuit să mai insist, pentru a reda mai bine şocul esteticului şi al responsabilităţii obşteşti, atunci când după orele de zbor pe aceiaşi ruta de care am pomenit m-am aflat în aeroportul din Singapore şi mai apoi pe drumul care leagă aeroportul de oraş. Mă şti că pe fondul “sclerozei” de care pomenesc mai în glumă, mai în serios nu reuşesc să mă emoţionez prea tare, ba de multe ori mai deloc, dar acum eram pus în faţa unui lucru inedit. Efectiv eram entuziasmat de vegetaţia luxurianta vădit organizată de mână omenească, milioane de arbuşti cu flori de un colorit ce poate să-ţi sugereze intrarea în rai, de drumuri impecabil întreţinute de construcţii futuriste ale căror pereţi de fiecare dată reflectau cerul, astfel încât să se integreze perfect, într-un perfect, care îmi dădeau acea stare de exaltare, dar trebuie să mărturisesc că şi de enervare la adresa neputinţelor noastre naţionale, care de câteva ori mi-au sugerat ghinionul naşterii mele pe nişte coordonate geografice, unde s-au intersectat toate forţele malefice. Mă rog. Să trecem peste sentimentalisme, doar pomenindu-le din când în când, aşa că un respiro în constatare a unor realităţi despre care urmează să-ţi scriu. Nu am să ţi povestesc decât despre modul în care oamenii se închină prin aceste locuri la Dumnezeu şi despre locaşurile lor de închinare. Este un subiect mai delicat şi poate dorinţa de a afla cât mai multe lucruri, legate de aceste meleaguri din punct de vedere economic istoric şi social va fi tratată cu alte ocazii.
În călătoria mea la Singapore şi Bangkok am avut ocazia să vizitez şi să particip la serviciile de închinare la trei biserici cu locurile lor de închinare , respectiv Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea Jourong English Church din Singapore, biserica catolică Dumnezeu Pastorul din acelaşi oraş şi Marele templu budist din Bangkok situat în perimetrul fostei cetăţi regale, centrul de închinare budist.
Mâine îmi reiau munca, aşa că stau destul de rău cu timpul, dar îţi voi vorbi azi numai despre Biserică Adventistă , urmând ca despre celelalte să-ţi relatez când s-o putea.
Biserica adventistă Jourong English Church Singapore.
Era sâmbătă dimineaţa (sâmbăta trecută). Am plecat de la hotel în jurul orei 9 m-am urcat într-un taxi , am butonat pe telefonul mobil adresa pe care mi-o trimisese fratele Georgica şi i-am arătat-o şoferului . Există acolo un obicei destul de frumos apreciez eu şi nu numai eu. Dacă întrebi de vorbă şoferul de taxi, acesta devine brusc comunicativ şi poate să se transforme într-un adevărat ghid turistic. Dacă nu-l întrebi nimic, acesta păstrează liniştea pe toată durata călătoriei. Aşa că după ce i-am arătat adresa , pe care dealtfel o cunoştea foarte bine , am ales a doua variantă. Am intrat imediat pe una din autostrăzile interioare, am trecut pe lângă faimosul hotel Marina Bay, cu grădinile sale suspendate şi piscinele situate printre aceste grădini, amplasate toate pe o platformă imensă în vârful a trei zgârie nori care formează hotelul propriuzis, am trecut apoi pe lângă portul Singapore care printre altele spus, este cel mai mare port din lume din punct de vedere trafic de mărfuri, am depăşit în continuare insula Sentoza, această minunată construcţie turistică cu mallurile, cazinoul şi gondolele care supratraversează canalul portuar şi am intrat după circa 20 de Km parcurşi printre impecabile construcţii şi aranjamente florale , în cartierul Jourong, făcut tot în aceiaşi linie industrial urbanistica, cu construcţii noi frumoase străjuind o gară modernă cu linii suspendate, aşezate într-un triaj care nu-ţi sugera deloc ieşirea din peisaj.

Am intrat în curtea bisericii care beneficia de parcare proprie, îndestulătoare şi după ce am achitat cursa , am şi fost întâmpinat de ospitalitate a gazdelor. O tânără m-a luat imediat în primire, m-a întrebat evident de unde sunt şi mi-a înmânat programul bisericii, după care m-a poftit într-una din sălile de clasă, la o grupă de şcoală de sabat. Mi s-a părut de remarcat privirile şi zâmbetele. Aceste lucruri sunt primele şi de cele de mai multe ori ultimele şi definitorii amintiri despre biserică pe care o vizitezi. Nota 10 de la intrare. Un grup de trei tineri m-au interceptat înainte să intru în sala de şcoală de sabat şi în aceiaşi maniera jovială de bun venit, mi-au urât toate cele necesare. Oamenii prin aceste zone călduroase sunt şi ei deosebit de calzi, cânta mult, zâmbesc mult, comunica mult şi sigur că asta nu a fost o impresie de moment, căci sunt destul de versat în aprecieri pe care am şi avut prilejul să le verific în timp. Despre şcoală de sabat, nu pot să-ţi mărturisesc mare lucru. Tu ştii foarte bine că sunt inginer , am privire inteligentă şi cam atât. M-aş fi angrenat şi eu în discuţii dar poate altă dată şi mai ales în altă limbă.

Şcoala de sabat să terminat oarecum destul de repede, întrucât începuse deja de o vreme bună, după care a urmat pauză până la predică şi care reprezintă piatra de poticnire pentru multe comunităţi în raporturile lor cu oaspeţii. L-am căutat pe Nigel despre care-mi vorbise fratele Georgica, dar mi să spus, că de o perioadă este plecat se pare în Australia. Am avut o strângere de inimă pe moment, dar care a fost imediat spulberată de amabilitatea deosebită a unei familii . Pe el îl chema Victor. Era venit împreună cu soţia şi fiul şi erau singaporezi originali. M-a conversat cu o răbdare şi o amabilitate demnă de invidiat. Am făcut faţă cu brio acelor conversaţii, graţie gesticii mele aproape surdomute şi a abilităţii combinaţiilor dintre puţinele cuvinte cunoscute şi tăcerile pline de înţelesuri, evident numai în aparenţă. M-am comportat ca un adevărat englez politicos, dar sătul de cuvinte rostite inutil, abordând mai mult inteligența privirilor pline de înţelesuri ala Mister Bin. Ne-am aşezat în bănci şi trebuie să-ţi mărturisesc că lângă mine în dreapta mea sau aşezat doi tineri cu figuri de chinezi, care m-au întrebat : ce mai faci? bine?

Am crezut că ştiu limba romană. Da de unde! Ştiau numai aceste cuvinte, pentru că unul din ei pe nume Melvin, fusese în România  şi mi-a mai mărturisit, că are şi un prieten acolo, pe care îl cheamă Georgică Voinea. Şi mi-a arătat şi o fotografie cu el făcută în Mamaia. Teribila coincidenţă. gândeam că l-am ratat pe Nigel dar, am dat de Melvin, despre care Georgica nu-mi relatase nimic. Am convenit imediat amândoi săi transmitem o fotografie cu noi doi pe email, lucru care să întâmplat şi ăsta evident cu ajutorul tău, care mi-ai transmis în timp record adresa de mail a lui Georgica.

Mi-a povestit foarte multe despre călătoria în România, despre nedumeririle sale referitoare la starea de multe ori forţată cu privire la lucrurile legate de rigiditatea doctrinară întâlnită în bisericile adventiste vizitate în România, dar şi despre ospitalitatea deosebită a românilor care l-au găzduit şi care în mod surprinzător nu i-au cerut bani pentru găzduire. A fost chiar întrebat de una din aceste gazde, dacă şi-a plătit zecimea şi acesta ia explicat că dacă a făcut acest lucru, înseamnă că a plătit şi cazarea. Am avut o lungă conversaţie cu el şi cu Victor care nu ştia decât un singur lucru despre România şi anume ca un oficial roman aflat la Singapore să îmbătat şi a făcut un mare scandal despre care scrisese în presă locală. În fine, atmosfera de sinceră părtăşie, care cade bine unui oaspete, aviz amatorilor în ale diaconiei treburi şi nu numai.

A urmat apoi programul care a inclus multă muzică , am ascultat un grup vocal foarte bun, am ascultat corul, am intonat o mulţime de imnuri într-o sală modernă cu toate cele necesare, cu trei proiecţii simultane ale textelor cu microfoane amplasate peste tot cu o dispunere excelentă a scaunelor care-ţi permite accesul afară, fără să deranjezi un rând întreg. Dealtfel am să-ţi trimet o fotografie sugestivă în acest sens. Dar ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost bazinul de botez încastrat în peretele din spatele amvonului, cu un perete de sticlă ca o plasmă imensă, în care se putea vedea că la televizor, atât pastorul care oficiază cât şi cel care primea botezul şi evident toate acestea petrecându-se într-o sonorizare impecabilă preluată din acest bazin ce se afla dincolo de ecranul de sticlă. Am sesizat cu mare atenţie toate aceste lucruri, întrucât în mijlocul acelui program printre cântece şi rugăciuni a avut loc şi un botez. Iniţial crezusem că acel ecran face parte din decor pur şi simplu şi chiar nu observăm că el de fapt proteja bazinul de botez. Când a fost prezentat candidatul la botez îmbrăcat în halatul alb tradiţional , mi-am imaginat că pastorul urma să plece cu el la primul rău sau lac prin apropiere, căci nu vedeam absolut nimic prin preajmă care să semene cu un bazin. Nu mică mi-a fost mirarea când după câteva secunde cele două personaje au apărut în spatele acelui ecran de sticlă , realizând dintr-o dată ce se întâmplă. Nu a fost nevoie de nici o pregătire prealabilă, de umplere a bazinului care rămânea tot timpul plin că o piscină şi care evident la temperaturile locale, nu avea nevoie de încălzire. Interesant , nu?

A urmat predica susţinută de un pastor local tânăr, într-o engleză impecabilă şi uşor de înţeles pentru cei care stăpânesc mai puţin limba aşa ca mine. Dealtfel aici în Singapore prima limbă învăţată în şcoli este engleza, aşa că ori şi cine cunoaşte această limbă . Predicarea a fost despre “voi sunteţi sarea pământului” excelent prezentată cu exemple practice şi îndemnuri foarte târî pentru lucrare, într-o lume secularizată, aflată în plină activitate economică. Mă şti că sunt pretenţios până la absurd cu privire la predicare , şi controlându-mi cu rigurozitate eventuale stări euforice, pot declara că am asistat la o predică foarte bună şi la obiect., care a făcut apel la unitatea familiei adventiste , la unitatea bisericii şi la starea ei de bunătate în privinţa fiecărui membru în parte. Prin modul lor de comportament, au făcut dovada că ştiu ce înseamnă să ai dragoste, care până la urmă este criteriul final după care Dumnezeu ne va aduna şi salva din această lume care moare. Să fi bun şi să oferi tot, într-o societate a valorilor materiale şi a acumulărilor de tot felul îndestulând conturile necerești.

Pot să-ţi spun că de fapt, acest lucru mi-a plăcut dintotdeauna la biserică adventistă: O găseşti răspândită în toată lumea răspândind bunătatea lui Dumnezeu, chiar dacă nu o vezi pe site-uri oficiale, sau în spatele unor firme stradale vizibile, să fi sigur că indiferent unde te afli chiar în zone de interdicţie totală a creştinismului , există acolo o adunare cât de mică de adventişti care se adună în numele veştii bune ca Dumnezeu urmează să ne salveze de la moarte, chiar dacă uneori din exces de zel căutam nod în papură mai ales prin bisericile noastre locale. Sunt multe lucruri de spus. Mi-au fost dragi toţi pe cei care i-am întâlnit în biserica din Singapore şi pot să remarc cu mare încredere că nu greşesc, că maniera lor mai puţin exagerat doctrinara, părerile lor sincere, care poate în situaţii mai gomoase nu sar putea spune, aplauzele lor după fiecare manifestare de la amvon , ţinuta lor vestimentară, mai lejeră justificată poate de temperaturile de prin partea locului, cu toate acestea la un loc m-au determinat să-i simt că pe adevăraţi prieteni, total neacoperiţi de conveniente sau ipocrizie.
În biserica adventistă şi în general în bisericile neoprotestante există un grad mare de părtăşie între fraţii , există un nivel mai mare de comunicare şi transmitere a problematicii interioare a fiecărui membru al bisericii respective şi implicarea acestuia în viaţa urbei, spre deosebire de bisericile tradiţionale şi includ aici înafară de biserica catolică , ortodoxă ,şi cultul mozaic, , musulman, budist etc, care au parte în cadrul edificiului de cult mai mult (aproape integral) la serviciu propriuzis de închinare , impus de normele tradiţionale privind această închinare funcţie de specificul fiecărei biserici în parte , păstrând astfel o atmosferă strict sacrala în privinţa unei relaţii îndreptăţite dintre credincios şi divinitate. Neo protestantismul, a introdus în locaşul de cult şi părtăşia frăţească , plăcută în opinia mea lui Dumnezeu , dar nu ştie să facă distincţia între cele două momente .

Ni s-a întâmplat că adunaţi fiind la o casă de cultură, sau într-o altă încăpere publică sau chiar în biserică să ascultăm o musica corală bisericească şi să nu aplaudăm pe motivul că în spaţiile unde se adună biserica totul devine brusc sacru. Se face în opinia mea confuzie, între momentele sacre în care împlinim un serviciu de închinare şi momentele în care stăm confortabil şi cântăm din dragoste în părtăşie unii cu alţii. Sunt două momente total distincte care ar trebui gândesc chiar, punctate din punct de vedere doctrinar. Ba unii dintre noi insistă că în pauză manifestărilor care au loc în biserici, să se păstreze liniştea şi orice comunicare de câtva decibeli să fie pusă imediat sub interdicţie prezbiteriană de la amvon.

Biserica adventistă e ca un copil plăcut lui Dumnezeu, care nu a îmbătrânit încă în rigiditatea strictă a unei închinări de dragul ritualului. Suntem copii şi avem nevoie de părtăşie şi mai ales de dragoste. Cei care am îmbătrânit deja ar trebui să fim mai îngăduitori. Adică îmi place părtăşia, îmi place seriozitatea sacralităţii, dar nu-mi place confuzia. Părerea aceasta a mea are oarece legătură cu Singapore şi cu alte biserici de pe mapamond dar câtă legătură are cu biserica noastră rămâne de văzut. În fine , consider că ţi-am înşirat destule şi poate că aş mai putea s-o fac şi în continuare dar timpul este ceva care vine şi pe deasupra aduce cu el şi finalul. În concluzie , m-am bucurat mult pentru biserica noastră în general şi în special pentru faptul că ea există şi oriunde în lume te vei afla să şti că găseşti acolo prietenii tăi în Hristos.
PS.
Nu ştiu ce presupune transcrierea şi mai ales corectarea acestui text pe blog-ul meu , dar îţi mulţumesc pentru ajutor!