Category Archives: Povestea vieții

Scara vieții

Nu știu de ce imi revin în minte toate acele seri pline de romanțe adevărate. Văd aceste chipuri care  au devenit ireale și care aruncă până acum, în prezentul acesta, misterul timpului trecut.

scara

Era seara de lăsatul secului. Eram împreună cu ai mei. În  seara aceea minunată,  conform obiceiului familiei, eram invitați la nașii noștri. Așa făceam în fiecare an. Cred că în fiecare familie există câte un obicei care se respectă cu sfințenie ani la rând.  Am fost de zece ori la nașii noștri și am jucat in același scenariu. Acum aproape că dacă mă reîntorc prin locurile acelea, cred că cu greu aș putea recunoaste casa în care locuiau. Era seară și era destul de cald. În camera principală, acolo unde se punea masa, undeva pe perete era un tablou care m-a impresionat teribil. Eram în pauza în care trebuia să stăm și noi cuminți cu părinții noștri și să asistăm chiar la conversațiile carora, de fapt, nu prea le acordam atenție. Era ca o pauză la lucrurile importante ale vieții. Urma ca nașul meu să atârne o sfoară de undeva de sus din tavan și noi, copiii, trebuia să apucăm numai cu gura bucata de halviță atarnata de ea. Ce mai…! Lucru mare, distracție maximă, râdeam de ne dureau burțile. De cele mai multe ori, bucata de halviță se lipea în capul fetelor și va dați seama ce urma? Părinții noștri împreună cu nașii erau în camera cealaltă. Și ei se simțeau bine. Era ceva plăcut în atmosferă. Parcă toți erau mulțumiți de viața pe care o duceau. Cântau romanțe. Aveau și un patefon la care o ascultau pe Ioana Radu. Nelipsită de la toate întâlnirile noastre de familie era  verișoara mea Tănțica, colegă de balet cu sora-mea. Erau cam plinuțe , dar mergea… Inima conta. Azi toate s-au schimbat, mai ales kilogramele balerinelor cu pricina. Priveam uimit la tabloul de pe perete. Era o scară cu mai multe trepte. Prin partea stânga se urca și prin dreapta se cobora. Pe fiecare treaptă era câte un personaj cu vârstă diferită. Pe prima treaptă din stânga era un copilaș și pe ultima din dreapta era probabil același copilaș ajuns la vârsta de 100 de ani. Pe treapta din mijloc și care, evident, era în vârf, era personajul nostru la vârsta de 50 de ani. Mi se părea o enormitate. 30, 40, 50, 70, 90 de ani era ceva care ținea de eternitate.  Acum privesc evident cu ochii adevărului. Scara a început să coboare. O mai exista pe undeva tabloul acela?  E posibil? Oricum, îl am atât de clar în minte. Îl am în inimă. Nu știu cum să fac, dar simt nevoia să bat și acum halvița, deși am parcurs majoritatea treptelor și de o vreme tot cobor.  Altădată am tot urcat, am tot urcat și pot să spun că de acolo de sus mare lucru nu se vedea. Era mai trist decât la nașii mei, când de pe prima treaptă a vieții nu prea se vedeau multe. Dar nu era așa. Abia acum realizez bucuria care era, fericirea care era, lipsa de griji care era, siguranța care era, și abia acum am priceput de ce am asociat mereu mereu bucuria cu romanțele. Nu există zone de intersecție decât în mintea mea. Am mai urcat niște trepte și atunci după ce au mai trecut câtiva ani, am intrat în complicațiile tinereții, care totusi mă fascinau și gândeam la treapta de sus. Dar când am ajuns acolo, poezia a devenit proză și comedia a căpătat tente tragice.

Acum, când am început să cobor, nu știu cum se face că simt că mă întorc de unde am plecat și inima a început să-mi bată cu intensitatea copilăriei și culorile au început să-mi pară cunoscute. Le uitasem și era cazul să mă reîntorc în natura colorată pe care am părăsit-o atunci, în inconștiența seriozitatii mele de om matur.