Category Archives: Reflecții

De la anticreștinism, la nevoia de a exista. (Misticul, ca limită a filozofiei).

Anticreştinismul în general şi în mod special anticreştinismul lui Nietsche presupune existenţa unui concept de creştinism bine configurat. Este un anume creştinism care a făcut posibilă revolta anticreştină şi care are desigur acele trăsături subliniate de Nietsche, în sensul ascetismului distructiv, al umilinţei degradante, al lipsei de mândrie şi degradării mintale.

Nietsche a văzut în creştinism un duşman periculos al omului, care nunietche face altceva decât să-i slăbească acestuia calităţile evolutive în perspectiva îmbolnăvirii speciei umane şi chiar a dispariţiei ei. Cum a reuşit să ajungă la aceste concluzii? Ce relaţionare familială a suportat pentru a se putea naşte atâta revoltă la adresa credinţei în Dumnezeu? Ce traume au putut contura o astfel de filozofie? M-am întrebat atunci când am luat la cunoştinţă prima dată cu gândirea încrâncenată şi revolta explozivă a lui Nietsche. Ce anume educaţie a primit acesta în familie? Ce au fost părinţii lui? Am căutat imediat o istorie a filozofiei şi spre stupefacţia mea am aflat că tatăl acestuia fusese pastor. Ce tensiuni interne mentale să se fi născut în mintea copilului Nietsche sau mai degrabă ce greşeli a putut face propriul tată pentru a se putea ajunge la exprimarea unei gândiri antihristice? Vorbesc acum numai de Nietsche pentru că el a fost cel mai reprezentativ purtător de cuvânt al acestei gândiri, deşi în istoria filozofiei mai sunt şi suficiente alte exemple.

Spiritualul şi mai ales ce ţine de Divin a fost pulverizat şi o dată cu el orice tentativă de gândire sintetică apriori în direcţia metafizicii. Exprimarea făţişă a opoziţiei faţă de predecesorul său Kant nu lasă nici cea mai mică posibilitate pentru urmaşii acestuia să mai poată emite judecăţi, fără ca ei să nu se aleagă cu un potop de invective. O ură existenţialistă care întăreşte apartenenţa la uman în sens evoluţionist, masacrând posibilitatea existenţei unei ființe superior organizate şi care să facă cărţile. Omul poate ajunge singur la fericire, fără tutore, fără cineva care să-i îngrădească plăcerile prin legi morale, fără concurența din partea unor năpăstuiţi ai soartei care trebuiesc suprimaţi.

Anticreştinismul lui Nietsche decretează egoismul ca fiind regulă de aur în aplicarea selecţiei fireşti, care să nu permită mediocrităţilor nici măcar să mai existe şi neviciat de microbul unei gândiri spirituale divine, să permită trăirea la cote înalte a bucuriei extrasă din senzitiv. Este desigur un punct de vedere pe care Dumnezeu îl îngăduie lăsând liberul arbitru să funcţioneze, fără să aplice măsuri de constrângere împotriva acelora care nu ascultă planul său. Am mai menţionat faptul că o prezentare directă a punctului de vedere Nietschenian poate atrage imediat un număr important de adepţi, care cad şi ei în plasa “unicităţii” variantei propuse. Există în om meteahna care permite înrădăcinarea unei variante de gândire în ordinea prezentării ei. Este constatat faptul că prima informaţie acumulată de cineva într-un domeniu oarecare, este cea mai bine reţinută în memorie. Este terenul viran şi ea se poate prinde cu rădăcini mai bune. Dacă ai puţine cunoştinţe despre creştinism, desigur că la auzirea filozofiei declarative anticreştine poţi mult mai uşor să devii adept, sau dacă ai o doză de contestare oricât de mică sau eşti predispus la reacţii adverse faţă de o educaţie insistent creştină, poţi deasemenea să devii o victimă în acest sens.
Nietsche a fost victima unui oprobriu personal care a mocnit ca reacţie a învăţăturilor creştine auzite în propria familie de la propriul lui tată. A fost suficient să se prindă idea şi să o devoreze, amplificând-o şi transformând-o într-o revoltă exprimată public. De fapt aceasta contestare nu vine la adresa existenţei lui Dumnezeu. Nu se lansează idea nonexistenţei lui Dumnezeu. Nietsche se revoltă tocmai împotriva variantei propuse de Dumnezeu, fără a nega supranaturalul de origine Divină. El se opune însă cu vehemenţă ofertei făcute până la maniera de revoltă belicoasă în fața anostității unei variante pe care o vede de fapt fezabilă, plecând de la o entitate existentă, împotriva căreia are un dinte.
Altminteri ne putem da seama după reacţia sa violentă la adresa teismului în general, prin acordarea unei atenţii care presupune luarea în calcul al posibilei variante propuse. Ori ce alt personaj de basm, animale debitând fabule, piepteni transformaţi în poduri peste prăpăstii sau Piteri Pani făcând piruete călare pe mătură, nu ar produce în Filozofia lui Nietsche nici un fel de semnificaţie în sensul conturării unei opoziţii acerbe. Ar rămâne la fel de impasibil ca şi în fața creaturii din lemn al bătrânului Gepeto, pe care nu ar da doi bani din simplu motiv că nu ar crede în posibilitatea existenţei ei, categorisind-o cu siguranţă drept poveste de adormit copiii, faţă de care, a declanşa filozofii de opoziţie ar reprezenta o naivitate şi mai mare. Dar lucrurile nu stau aşa cu privire la existenţa unei fiinţe capabile să creeze omul şi universul său ambient, determinându-l să reacţioneze cu mare risipă de sentimente împotriva unei realităţi incontestabile şi pe care nu mai poţi s-o tratezi ca pe o poveste cu definire în ficţiune. Nietsche se luptă împotriva unei raţiuni divine care provine din sfera judecaţilor sintetice pure, acolo unde Kant a prefigurat imperiozitatea existenţei unei supraființe ordonatoare. Nietsche neagă raţiunea pură din metafizica acestui univers paralel, pe simplul motiv că nu-i convine. Nu-i place o variantă pentru care din copilărie a încercat repulsie şi care şi-a dezvoltat în propria conştiinţă numai şi numai o latură fictiv negativă. Aşa se ajunge să ai după cum se mai spune o inimă împietrită. Cineva trebuie să-ţi spargă carapacea de piatră pentru a putea accepta o altă variantă care dealtfel îţi poate conferi liniştea căutărilor zadarnice date de infinitatea de variante, în lipsa existenţei unor limite. Vorbesc acum de înlăturarea posibilităţii de explozie în disperare a individului care are ca fundament filozofic acest tip de umanism descris mai sus.

Există un “sindrom al eclesiastului” despre care amecclesiastes-128_5651_1280x1024 mai pomenit, care apare mai devreme sau mai târziu în fiinţa unei astfel de structuri umane. Eşti puternic, eşti ancorat în realitatea materială a lumii senzitive, nu cotezi decât cu zero absolut toate filozofiile extinse în metafizic, negi cu siguranţa dată de aceste presupuse adevăruri orice aport în viaţa ta sau a altora a elementului Divin, te bazezi pe forţele proprii, ai o valoare materială şi spirituală din care poţi transmite şi generaţiilor care vin după tine, nu-ţi trebuie Dumnezeu pentru că ai constatat că se poate foarte bine fără el. În fine, eşti umanist şi te înscrii cu brio în trendul ascendent al dezvoltării speciei umane, dar se va întâmpla cu certitudine să ajungi la neliniştea prefigurată de Kant.

Începi să ai pe ultima parte a vieţii proprii, nesiguranţa adevărului, încep să te frământe precum pe regele Solomon problema fundamentală a wisesolomonunei vieţi călăuzite după necesitatea de împlinire materială şi spirituală. Începi să realizezi deşertăciunea alergărilor tale, încerci atunci să accepţi teoretic şi posibilitatea existenţei Divinităţii, dar ai prea multe posibile variante. În acest univers spiritual pe care nu mai poţi să-l neglijezi constaţi că nu există o limitare spaţială. Nu este ca în cvadridimensionalitatea fizică unde toate evenimentele posibile se pot fixa în patru coordonate, dincolo de care nu mai există variante. În acest nou univers cu care începi să dialoghezi, nu mai există spaţiu şi nici timp. Este ca în matematică, aşa cum am mai spus, o figură geometrică poate să existe conceptual şi împreună cu ea întreaga relaţionare matematică aferentă şi în afara universului material cunoscut prin simţuri. Relaţiile matematice există în aceeaşi formă şi fără a exista omul şi fără a exista pământul, universul tridimensional, sau chiar timpul. În această nouă spaţialitate coordonatele pot fi atât de multe încât pot tinde la infinit.
Există o disperare a existenţei adevărului. Îţi pui precum Pilat întrebarea: “ce este adevărul”. Nu ai criterii de definire, nu ai de ce să te agăţi, îţi lipsesc nişte delimitări pe care nu le găseşti şi atunci începi procesul degenerativ pe care l-am numit sindromul “Eclesiastului”. Tot ce ai crezut că este adevăr se năruie şi întreg universul tău material mânat de dorinţa realizărilor materiale şi spirituale se năruie şi ele. Momentul acestei manifestări poate dura ani dar poate dura şi secunda imediat premergătoare încetării existenţei finite biologice, dar obligatoriu va exista. Afirmaţiile mele au pare un caracter apodictic nejustificat. Există însă o relativitate în aceste afirmaţii.

Nu ne rămâne decât să aşteptăm acel moment pentru experimentarea lui în fapt.

1803130807_50cd24ee00Solomon a ajuns să-şi vadă realizările de-o viaţă ca pe o deşertăciune şi o goană după vânt. Ajungi poate să ai totul din ce ţi-ai dorit şi să încerci mai mult sau numai poate ca o licărire de-o clipă sentimentul disperării, al inexistentei unei certitudini care degenerează într-o lipsă de pace interioară şi atunci începi să simţi o nevoie organică de ceva care ţi-a lipsit şi care poate umple un gol virtual dar palpabil.

Sigur că poţi ajunge să cauţi şi să găseşti acest echilibru fără obligativitatea traversării sindromului cu pricina, dintr-o înţelegere nenăscută din tensiunea unor decepţii de ultim moment, dar pentru marea majoritate, desprinderea de iluzoriul trăirilor la cote înalte în deplinătatea discernerii binelui de rău şi în euforia realizărilor materiale sau senzitive, este posibilă de cele mai multe ori în ultima clipă a vieţii. Se poate chiar şi atunci când uşa aproape ca s-a închis, când nu mai sperai într-o răsplată nemeritată, atunci când la sosire în vie nu mai este decât un singur ciorchine de cules şi acela îţi este repartizat tocmai ţie. Poţi primii răsplata vierului în acelaşi mod ca şi cei veniţi încă de la început, dar cu o singură condiţie: să accepţi oferta.

Nietsche a refuzat-o, Marx a refuzat-o, Leninmarx_engels_lenin_stalin_Hitler a refuzat-o, Hitler a refuzat-o şi lista poate continua cu oameni care au sfârşit într-o profundă criză de lipsă de pace interioară, într-un delir al dezechilibrului, care a încheiat lamentabil cariere avântate, triumfale, într-o perfectă materializare a deşertăciunii.

Kant prin judecăţile sale sintetice apriori pas cu pas a ajuns să prefigureze criza care se naşte din lipsa unor limite impuse venite din partea unei ființe supraomeneşti. Te agăţi de un reper oarecare într-un univers metafizic şi nu ai certitudinea existenţei lui cu adevărat. Drumul te duce aproape obligatoriu în această parte de univers spiritual din nevoia ta intrinsecă de aflarea a adevărurilor eterne, care-ţi frământă fiinţă. Te aventurezi într-o lume al unei infinităţi de dimensiuni şi nu poţi să-ţi fixezi Immanuel_Kant_(painted_portrait)repere. Rezolvarea nu poate veni decât din direcţia simplificării acestui amalgam stufos prin impunerea unor îngrădiri morale, prin acceptarea unui adevăr necesar, simplificator, singurul capabil să-ţi confere liniştea unei existenţe tăinuite, pe care altfel îţi va veni imposibil s-o înţelegi vreodată.
Am mai afirmat că putem noi oamenii să descoperim în tehnologie diverse, aproape fără limită, dar în privinţa adevărurilor fundamentale suntem neputincioşi. Teoria evoluţionistă poate explica parţial o fenomenologie condiţionată de lipsa elementului divin, plecând de la reguli fizice considerate ca fiind date, fără a putea merge prin mecanismul propriu în a explica ce se afla înaintea acestora. Timpul este un parametru care se scurge în mod continuu şi uniform pentru tot ce fiinţează în univers şi el intră ca dată iniţială în rezolvarea problemei evoluţioniste, dar despre cine sau ce a făcut ca acest parametru să fie liniar în desfăşurarea lui nu ni se spune nimic.

Charles_Darwin_seated_cropDarwin a plecat de la acest parametru curgător fără să extrapoleze teoria sa şi asupra modului în care el evoluează. Este ca şi cum am afirma că există deplasarea auto pentru că există automobilul. Desigur că fără existenţa automobilului, deplasarea auto ar fi inexistentă, dar să ne imaginăm că aceasta deplasare nu are nimic de-a face cu construcţia automobilului şi mai mult nu are de-a face cu constructorul automobilului este o gravă eroare. Dacă nu ar fi existat constructorul respectiv atunci nu ar mai fi putut fi posibilă acea deplasare. Ce s-ar fi făcut Darwin dacă timpul nu era o mărime rectilinie? Ce s-ar fi făcut dacă aceasta deplasare rectilinie, continuă, nu ar fi avut loc în conştiinţa observatorului uman, sau dacă toate cele ce există în universul nostru material nu ar fi trecut în mod continuu şi uniform dintr-o valoare în alta a timpului? Atunci nimic nu ar mai fi evoluat, iar raţiunea pură a lui Kant ar fi tronat nestingherită într-un spaţiu atemporal. S-ar fi descoperit nişte legi postfactum, care pleacă de dincolo de stabilirea principiilor fundamentale de funcţionare universală, de dincolo de creaţia propriu-zisă, având revelaţia funcţionarii principiului general al inerţiei. Pentru că, în fond, după definirea manierei de translaţie de-a lungul timpului a observatorului înzestrat cu conştientizarea ambientului existenţial, deci după stabilirea că drept fundament de funcţionare a principiului inerţiei, tot ceea ce reprezintă mişcare şi de aici tot ce reprezintă evoluţie şi evoluţionism, reprezintă de fapt o aplicaţie în materialitate a acestui principiu. Absolut tot ce mişcă ca reper material vorbind, se face cu respectarea acestui principiu simplu al inerţiei generalizate, care presupune deplasări rectilinii şi uniforme. Oricare ar fi mişcarea pe care o vizualizam, indiferent de forma traiectoriei descrisă în tridimensional, aceasta reprezintă ţinând cont de integralitatea dimensiunilor spaţiale, o linie dreaptă. Am numit acest principiu generalizat pentru că el se referă la integralitatea dimensiunilor universului. În principiul simplu al inerţiei, mişcarea rectilinie şi uniformă este regăsită numai la nivelul celor trei dimensiuni spaţiale ale universului tridimensional. Desigur că ieşim în modul acesta din sfera filozofiei, complicând oarecum lucrurile cu explicaţii care ţin de fizică, dar nu fac aici decât să menţionez modul de funcţionare a principiului inerţiei, modul în care se desfăşoară de fapt interacţiile universale indiferent de tipul acestora, fie ele interacţii slabe, electrice, nucleare sau gravitaţionale sau de oricare altă natură. Toate aceste tipuri de interacţii sunt de fapt o manifestare a principiului inerţiei care reprezintă motorul mişcării în universul material. După ce toate aceste lucruri au fost definite şi demarcate în fapt, a putut fi exprimată o gândire cu privire la interdependența relaţionară între diversele componente materiale care compun universul material. .

Existenţa în conexiune cu materialul al acestei lumi spirituale, este asemenea cu ancorarea raţiunii pure pe un suport de materie, într-o construcţie unitară în scopul realizării şi dezvoltării unei finite noi. Dumnezeu a conceput existenţa acestei ființe în universul spiritualităţii sale, în sfera ne-materialităţii sale, dar a acordat un suport material acesteia.

garden-of-eden3Prima pereche trăia în grădina Edenului, fără să ducă responsabilitatea asigurării hranei sau a altor necesităţi pe care noi oamenii acum le considerăm indispensabile. Această primă pereche de oameni nu aveau cunoştinţa materialităţii lor tridimensionale, nu ştiau că sunt goi şi că erau înveliţi în “slava lui Dumnezeu” şi nu aveau prin construcţie capabilitatea discernerii binelui de rău. Existenţa lor era în armonie spirituală cu Dumnezeu, integrându-se în spiritualitatea Divină, într-o dimensionalitate a raţiunii acolo unde coordonatele existenţiale sunt numai de natură spirituală. Scopul preconizat la crearea acestor oameni era de a exista în comuniune cu Dumnezeu, în bucurie cu Dumnezeu, în dragoste cu Dumnezeu, în mila comună şi îndelunga răbdare cu Dumnezeu, într-o existenţa a cărei entropie spirituală tinde către o valoare numită fericire. Foarte greu ne vine să înţelegem cum ai putea fi fericit în sfera “raţiunii pure” neglijându-ţi suportul material pe care este grefată propria conştiinţă. Ar fi echivalentul exprimării unui nonsens. Să fi fericit fără satisfacţiile date de interacţia cu materialitatea înconjurătoare. Cu a-ţi răspunde la întrebarea: Vrei să te bucuri ca un abur spiritual în inexistența fiinţei materiale, sau vrei să te bucuri şi să te întristezi de materialitatea unei lumi pe care o poţi simţi şi cântări? Răspunsul este desigur îndreptat către a doua variantă fără prea multe dubii, în care ai putea încerca satisfacţia discernerii între rău şi bine şi chiar ai avea convingerea că poţi ajunge şi tu ca Dumnezeu. Aceasta este “oferta şarpelui”. Ce repede am căzut în plasă. Am dat fericirea pe ceva care s-ar putea transforma în fericire. Care este de fapt aceasta a doua variantă? Acum o înţelegem aproape toţi.

200px-SchopenhauerSchopenhauer spunea în cartea sa “Viaţa, amorul şi moartea”: “Văzută de departe şi de sus, viaţa fiecărui om în întregul ei şi în cea ce o caracterizează, se prezintă totdeauna că un spectacol dramatic, luată în amănunt, ea are caracterul unei comedii. Dorinţele nesatisfăcute, speranţele nerealizate, greşelile întregii vieţi, suferinţa sfârşind în moarte, sunt o tragedie. Existenţa umană cuprinde toate nefericirile unei tragedii, fără ca omul să atingă demnitatea personajelor tragice. Omul este nevoit să atingă tragicul, parcurgând deci etape comice. Cum s-ar spune amănuntele ne fac ridicoli.
M20_75_mm_recoilless_rifle_korean_warIstoria popoarelor nu este decât o înşiruire de războaie şi revoluţii. Anii de pace sunt pauze scurte între acte risipite. Nu este o metaforă când spunem că viaţa fiecărui om este o luptă continuă, cu mizeria, cu plictiseala, cu semenii săi, cu realitatea. Omul găseşte adversari pretutindeni şi moare cu armele în mâini”

Însă s-ar putea spune că nu totul merge în direcţia aceasta. Mai sunt şi alte variante. Evident că pentru marea majoritate viaţa apare, creşte, se dezvoltă şi moare după scenariul de mai sus. Dar nu! Mai există şi alte variante aţi putea răspunde. Am scris odată unor prieteni următoarele: “Mai sunt şi oameni fericiţi pe lumea aceasta. De exemplu am văzut de curând la televizor un reportaj despre avioane Best-Private-Plane-2personale. Aici am întâlnit fel şi fel de oameni “fericiţi”, cu o viaţă trăită la o maximă intensitate din punct de vedere al realizărilor şi chiar al fericirilor. Chiar unul dintre protagonişti un jucător celebru de golf, spunea că este un om foarte fericit. Are o sumedenie de turnee şi peste tot este aşteptat că o vedetă, se îmbracă cu ce este mai bun, mănâncă numai ce pofteşte, deplasările toate le face cu avionul personal. Este într-adevăr un om care se pare că este realizat şi ce-şi mai poate dori în plus? Tot ce poate visa un om în general acest om are. Glorie, frumuseţe fizică, sănătate, bogăţie, soţie tânără şi frumoasă etc. Etc. Ce mai poţi să zici?
happy-man-looking-at-computerPoţi cumva să consideri că acest om nu este fericit? Îţi vine greu să mai adaugi ceva. Toate aceste lucruri nu numai că te fac fericit, dar îţi conferă şi o stare de încredere în forţele proprii. Îţi faci meseria pe care o îndrăgeşti, eşti corect în relaţiile cu oamenii, eşti milostiv şi dai de pomană, faci sponsorizări, că doar ai de unde. Ai toată latura bună a vieţii. Îţi trăieşti zilele fericit alături de nevasta ta, eşti apreciat şi urmaşii tăi vor avea ceva după tine. Pot spune la final de viaţă că ţi-ai făcut datoria şi nu ai trăit degeaba.
milirdariSună bine, este un ideal fericit de viaţă. Poţi ajunge la bătrâneţe o persoană onorabilă şi lumea să te respecte până în ultima clipă a vieţii tale. Poţi fi celebru, poţi fi vedetă adulat de milioane de fani, poţi să faci şi să ai la maximum. Citeam relativ de curând o listă a miliardarilor în dolari şi încercam să întrezăresc ce stare de satisfacţie şi siguranţă reprezintă averea pentru aceşti oameni. Să ai atâţia bani pe mână şi dacă vrei poţi face multe, poţi influenţa destine, poţi ajuta, poţi face chiar oameni fericiţi, eşti aproape un Dumnezeu într-un univers limitat. Ce poţi să faci mai mult pe acest pământ? Poţi să ajungi ca în aceste exemple. Este o ţintă şi oamenii în marea lor majoritate tind către ea. Poţi în aceste condiţii să fi creştin să cunoşti adevărurile lui Dumnezeu, să mergi la biserică, să fi chiar popa sau pastor.
Am cunoscut în istorie astfel de oameni care au fost admiraţi de mulţimi, care au trăit o viaţă unică şi care au întemeiat imperii sau religii care au fost mulţumiţi de realizările lor. Unii au fost declaraţi de concilii bisericeşti sfinţi, alţii, înalt prea sfinţi sau prea fericiţi sau mai ştiu eu ce, până la limita imaginarului. Şi totuşi. Şi totuşi toate aceste fericiri au un sfârşit.. există o limită peste care, rămâne o amintire care se estompează în timp, există o apreciere şi după aceea mai devreme sau mai târziu vom fi uitaţi cu desăvârşire şi nici nu se mai poate afirma că ai lăsat ceva după tine, pentru că nimeni nu-şi mai aduce aminte şi nimănui nu-i mai pasă. Anul trecut am fost în cimitirul din oraşul natal. Am văzut mormintele rudelor mele, am avut câteva momente de aducere aminte despre ele, ce oameni au fost!
Ce bun era tatăl meu cum ştia el să treacă prin viaţă şi să nu supere pe nimeni şi toată lumea să-l aprecieze. Am văzut mormântul unui unchi din partea mamei fost mare proprietar la începutul secolului trecut, un personaj demn, care se zice că a lăsat ceva după el. Dar nu ne prea mai aducem aminte ce. Fotografia acestui om mândru, aşa că o ironie a sorţii era dezlipită de pe cruce, căzută pe soclul de piatră şi spartă în mai multe bucăţi. Am ridicat-o de jos şi am încercat să reconstitui acel chip impozant, am încercat să îmi aduc aminte câte ceva despre el, dar în secunda următoare gândurile mi-au zburat în altă parte şi imaginea acestui om mi-a dispărut din conştiinţa.
Mă gândesc acum că peste ceva timp cemetery-04altcineva va descoperi în locul acesta o piatră funerară veche pe care este scris un nume dar nu se poate ştii despre cine este vorba, şi dealtfel lipsind şi fotografia nici măcar nu ne putem face măcar o idee despre cum arată acest om, sau poate că peste şi mai mult timp, altcineva plimbându-se prin aceste locuri ar putea descoperi îngropată o cruce de piatră şi ar putea trage concluzia că odinioară pe aceste locuri a existat un cimitir dar despre oamenii îngropaţi acolo nu se mai ştie nimic. Şi dacă vreţi putem merge şi mai departe.
Undeva în spaţiul cosmic un mic fragment dintr-un obiect funerar aparţinând uneia dintre civilizaţiile dispărute ca urmare a exploziilor stelare din galaxia noastră. Să zicem că un explorator al viitorului ar găsii această relicvă funerară. Cu siguranţă că ar înţelege că este vorba de un rest provenit de pe una din milioanele de planete dispărute dar nu ar putea preciza despre ce planeta este vorba. Iată deci cum timpul implacabil face ca orice lucru material să se estompeze şi să dispară treptat în eternitate.
Cine îşi mai aduce aminte acum despre o anume structură materială care a existat cu miliarde de ani în urmă? Cine îşi mai aduce aminte că undeva în univers au fost nişte ființe cu un grad destul de avansat de raţiune dacă ele nu mai sunt acum în prezentul nostru. Scenariul acesta este o pură imaginaţie dar cu toate acestea îl putem aproba pentru că e ceva greşit în gândirea noastră. Parcă lipseşte ceva, sau ceva nu este la locul lui. De ce să existăm pe tronsoane de timp? Este incorect că în imensitatea spaţiului cvadridimensional, noi oamenii să ocupăm un loc atât de mic. Suntem într-adevăr ca un abur, care ne ridicăm şi dispărem într-o fracţiune infimă de timp.
Suntem cumva într-o direcţie greşită. Am început drumul în anul… şi îl terminăm în anul… Dar sunt prea apropiate unul de altul aceste repere. Poate că trebuia să parcurgem spaţiul după alte direcţii, sau poate că nu ar fi trebuit să existe o parcurgere. Existenţa noastră putea pur şi simplu să fie staţionară şi să nu parcurgă neapărat timpul sau ori care altă dimensiune între un reper dat şi alt reper dat. Poate că puteam exista fără această barieră, ca un atom stabil la care timpul de dezintegrare este infinit. Cel puţin aşa pare privind de pe poziţia efemeră a raţiunii noastre.

Dar în sfârşit ne punem prea multe întrebări. Se spune că dacă numeri foile de plăcintă nu mai poţi s-o mănânci. Putem să fim chiar resemnaţi prin structura şi chiar să nu ne frământe astfel de probleme. La urma urmelor trăim bine şi atâta dorim. Ce-o fi după noi nu ne mai interesează. Sigur că este o posibilă stare de fapt, teoretică.
Practic vine un moment când toate lucrurile se vor judeca şi suflarea noastră de viaţă nu este un instrument la cheremul fiecăruia. Timpul nostru de a fi nu este ca urmare a deciziilor eului personal. Discutăm despre o entitate spirituală care nu este a noastră şi ea nu ascultă de voinţa noastră. Credeţi că starea aceasta de mulţumire sufletească este până la limită? Credeţi că mai avem oare acelaşi aplomb să facem afirmaţii elogioase cu privire la demnitate, la realizări materiale, la moşteniri şi cunoştinţe ştiinţifice în momentul când ce nu ne aparţine, ne este cerut înapoi?

judgementdayMai putem avea noi structurată indiferența faţă de judecata finală a lui Dumnezeu? Mai putem noi fi aşa de grozavi când văzând aburul că începe să dispară şi în faţa ochilor începi să vezi ceea ce nu ai văzut şi nu ai ştiut? Timpul este implacabil şi el vine. Ceea ce urmează să se întâmple se va întâmpla cu siguranţă. Edificiile construite devin şubrede, vulnerabile, ireale, totul capătă mai repede sau mai încet altă consistenţă şi sindromul Eclesiastului va veni peste tine. Regele Solomon a fost cel mai bogat şi cel mai înţelept om din lume. A trăit viaţa aşa cum este greu să îţi poţi imagina că se poate trăi. Înconjurat de bogăţii, femei frumoase, apreciat de poporul său, având o înţelepciune deosebită, aproape că nu se poate mai mult pentru un muritor. Toată viaţa sa a trăit-o realizând lucruri de o măreţie care a dăinuit mileniilor, Despre care a rămas scris în Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi ce credeţi că a gândit Solomon atunci când clipele vieţii sale se apropiau de sfârşit?A văzut toată zbaterea sa şi toate realizările sale ca pe o “goană după vânt” “Da mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte totul este înaintea lor în viitor” Căci ce ştiu oamenii despre acest viitor? Cât de trainică poate fi credinţa lor, că ceea ce au făcut a fost mulţumitor? Ştim noi ceva care vine în viitor? Eclesiastul ne arată o cale făcută alături de el.

Deşertăciunea deşertăciunii şi goană după Ecclesiastes1_2vânt sunt tot cea ce rezultă din existenţa noastră în lume.
Parcă am început să devenim prea trişti într-o situaţie în care viaţa nu ne-ar permite să o facem. Am început să avem o undă de îndoială chiar când credeam că suntem mai siguri pe realizările noastre materiale. Am putea spune că este vorba aici de o filozofie ne-benefică. Ce interese avem să ne trezim din aceste vise frumoase şi să descoperim că tot cea ce credeam noi că este trainic şi definitiv, este de fapt şubred şi efemer.
Schopenhauer, a fost cel mai mare pesimist al secolului al XIX-lea, obsedat fiind de o existenţă fără satisfacţii, de o ţintă care se dovedeşte a fi tragică şi toate pornind de la nesăbuita dorinţă a omului şi nu numai a lui de a trăi conturând că o caracteristică a filozofiei sale tocmai această energie latentă a tuturor relelor. Schopenhauer, dezvolta în filozofia proprie o metafizică a voinţei. Această judecată sintetică apriori pe care o face despre acest subiect, reprezintă de fapt metafizica voinţei, plecând de multe ori de la concepte analitice care definesc actul voinţei în sine, Schopenhauer, ajunge prin intuiţie, la un adevăr concluzionat apriori, despre lipsa unei finalităţi fericite a existenţei, sau mai bine zis a trăirii noastre în această lume. Dealtfel caracterul apriori al rădăcinii ecuaţiei existenţiale are pentru toţi o imediată şi facilă confirmare în experimental, în empiricul unei verificări senzoriale pe care de cele mai multe ori o putem exprima, în cuvintele scenariului vieții proprii. Schopenhauer a excelat în acest sens. Iată cum descrie el în cartea sa “Lumea că voinţă şi reprezentare”, aceasta plagă intitulată voinţa de a trăi: “Orice dorinţă ia naştere dintr-o lipsă, dintr-o stare care nu se satisface, deci suferinţa există atâta timp cât dorinţa nu e satisfăcută. Or nici o satisfacţie nu este de durată […]. Peste tot, vedem dorinţa oprită, peste tot ea este în luptă, deci întotdeauna în starea de suferinţă; pentru acţiune nu există capăt; deci nici pentru suferinţa nu există măsură, nu există sfârşit. […] Unii au protestat împotriva caracterului deprimant şi exasperant al filozofiei mele. Singurul motiv al acestui protest este totuşi doar faptul că în loc să spun povestea unui infern viitor ca plată pentru greşelile noastre, eu am arătat însuşi locul păcatului, lumea are deja ceva infernal în ea; […]
Şi tocmai după această lume, după această adunătură de indivizi, căzuţi prada chinurilor şi angoaselor care nu supravieţuiesc decât sfâşiindu-se unii pe alţii, în care ca urmare, fiecare animal feroce este mormântul viu al altor animale […], în care apoi prin cunoaştere creşte capacitatea de a simţi suferinţa, până la om unde ea atinge gradul cel mai înalt, grad cu atât mai ridicat, cu cât omul este mai inteligent, tocmai după această lume au vrut unii să clădească sistemul optimismului. […] Orice fericire este negativ, fără nimic pozitiv; ca urmare nici o satisfacţie, nici o mulţumire nu pot fi de durată; în fond ele nu sunt decât încetarea unei dureri sau a unei lipse, pentru a le înlocui pe acestea din urmă, cea ce va veni va fi în mod inevitabil o suferinţă nouă sau o apatie, o aşteptare fără obiect, plictisul”.
Schopenhauer descoperă trăsături adevărate ale existenţei noastre într-o lume ostilă nouă, cu indicatorul de “drum înfundat”, în care ne aventurăm să mergem deşi avem conştiinţa impregnată de finalitatea unui dezastru implacabil care este în cele din urmă, dispariţia noastră totală prin dezintegrare sufferingmoleculară, până la nivelul atomilor componenţi şi dispariţia entităţii noastre spirituale, ca dintr-un joc lipsit de logică. Metafizica voinţei de a trăi Schopenhaueriană îl aduce în situaţii găsirii neantului absolut, acolo unde nici măcar o existenţă virtuală, într-un posibil univers virtual, nu mai poate fi un refugiu. El ajunge acolo unde prefigurează Kant că se ajunge în mod obligatorii parcurgând drumul extrapolărilor apriori în domeniul filozofiei, în acel loc de coordonate unice din care începi să vezi infinitatea de variante posibile şi care te aruncă în disperarea unei existenţe fără canoane, fără limitări, în sfera degradării mentale, din lipsa unor repere care ar putea să-ţi ofere stabilitatea psihică necesară.
Schopenhauer, vine după câteva mii de ani de întrebări filozofice cu o descriere amănunţită a unei stări de fapt, făcând o analiză profundă a suferinţei umane, ca urmare a păcatului, a dezechilibrului unei vieţi pe care o ducem sub pecetea unor blesteme de început, face un fel de bilanţ al “stării naţiunii” în care releva funcţionalitatea blestemului divin, descriind în multiple nuanţe tabloul spinilor, al pălămidei, al sudorii de pe fruntea unor păcătoşi sortiţi să-şi câştige pâinea. Căutările fără orizonturi ale lui Schopenhauer, au venit ca într-o mişcare browniană, a disperării relevării tocmai acestor adevăruri constatate. Să nu uităm că el mergea pe un drum care trecuse prin studiul şi chiar însuşirea elementelor fundamentale ale brahmanismului şi buddhismului şi care i-au marcat profund filozofia. Topirea în Brahma sau căutarea Nirvanei Budiştilor ajung în cele din urmă în gândirea filozofului cuvinte golite de sens, înlăturarea dorinţei de a trăi aflându-se la baza reuşitei. O anihilare a acestei dorinţe de a trăi ne va duce în mod obligatoriu la neant, această lume de fapt reală cu toată structura ei materială. Dar dorinţa de a trăi se revoltă împotriva neantului şi astfel ia naştere anxietatea, aşa că într-un cerc vicios al nenorocirilor. Schopenhauer ajunge la crearea premizelor necesare pentru lansarea unei variante care ne-ar putea mântui din această stare de condamnare la moarte şi ajunge ca să mă exprim mai colorat, să se învârtă în jurul cozii, aducând rezolvări parţiale,nesatisfăcătoare, a crizei care ne macină, prin refugiul în artă şi ca o încununare a căutărilor, prin acel refugiu dispersat într-o meditaţie lipsită de limitările liniştitoare obligatorii impuse de Kant. Schopenhauer ajunge până la graniţa Canaanului, după care se întoarce, ratând revelaţia unei reguli de adevăr, materializate într-o super fiinţă aşa cum de altfel înţelesese Kant.

Arthur Schopenhauer are însă marele merit de a fi adus în contrapondere o realitate de semn contrar triumfalității umaniste, negăsind nicidecum nimerită această existenţă într-o lume pe care nu o consideră locuibilă, pe care o vede ostilă, limitată într-o valoare nemilos de scurtă şi pentru care ar trebui imediat să ne auto anihilăm voinţa de a trăi. Are oarecum ceva afinităţi această filozofie, cu adevărul unei existenţe datorată păcatului primei perechi de oameni şi a păcatului care stăpâneşte specia umană în general. Este la unison cu dezaprobarea “variantei şarpelui”, cochetând chiar cu refugiul din această lume materială, prin ieşirea într-o stare de atemporalitate în care nu se mai poate dezvolta acea voinţă distructivă de a trăi. Meditaţia în care ne sugerează Schopenhauer să ne refugiem este de natura unei raţiuni pure, în care am putea opera cu judecaţi apriori, în afară senzitivului şi mai ales în afara timpului, acest parametru care defineşte viaţa şi care de fapt dă consistență vieţii şi implicit a dorinţei de a trăi. El ajunge foarte aproape să declame un nou mod de existenţă care să rezolve criza umanităţii şi totuşi, nu o face. Nu vede, nu înţelege, doreşte mai mult o întoarcere într-un teren steril, acolo unde împotriva eforturilor sale nu se afla zăcământul adevărului.
Filozofia în general, pare un domeniu al relativismului, în care anumite teorii se înmulţesc repetat cu minus unu, ca într-o permanentă oscilaţie în jurul valorii zero. Am mai afirmat-o şi vreau acum să întăresc această afirmaţie, că în privinţa descoperirilor cu caracter tehnologic, noi oamenii am putea merge către infinit, am putea dezvolta o lume de un uriaş nivel, tehnologic, dar în materie de răspunsuri la probleme filozofice fundamentale, nu suntem capabili de mai nimic sau aproape nimic. Acesta este şi motivul pentru care cu aceste circumstanţe atenuante, avem în permanenţă idei care sunt de cele mai multe ori schimbătoare, nesigure, fără posibilitatea verificării experimentale. Aici este însă spaţiul în care trebuie să impunem rezolvarea problemei noastre, fără de care nu vom avea linişte.
În acest loc de graniţă Schopenhaueriană, începe să se contureze o legislaţie coordonatoare, emanând norme morale, şi stabilind sensuri ale existenţei în general. Prezenţa lui Dumnezeu ne scuteşte de toate aceste eforturi disperate de a ordona un întreg haos universal. Cineva trebuia să facă ordinea necesară funcţionării acestei existențe, după criterii sau norme limitative impuse. Prin decretarea binelui şi răului, deja variantele posibile ale acţiunilor bune se reduc la jumătate, iar prin toate celelalte date iniţiale Dumnezeu ne crează premiza existenţei între nişte limite suportabile, ca nişte puncte de sprijin pe care să ne consolidăm un echilibru sufletesc, fără de care descoperim numai nesiguranţa neantului. Dar nu numai atât. Dumnezeu a creat un plan de reabilitare, de ieşire din impasul dat de mizeria păcatului, de salvare din acesta dorinţa morbidă de a exista într-o viaţă a continuului tragism, dintr-o viaţă care are drept finalitate moartea.

Dumnezeu şi-a propus să salveze anumite caractere din această vâltoare a dezastrului, oferindu-ne un model: Isus Christos. Toată această procedură de salvare după chipul caracterului Fiului lui Dumnezeu se numeşte creştinism, cajesuschrist o strategie declarativă, fără posibilitatea verificării încă în experimental, bazată numai pe credinţă în oferta făcută. Metafizica ne-a demonstrat că ne poate duce până la pragul de unde în mod intuitiv se poate concepe superştiinţă ordonatoare, dar nu a întrezărit nimic cu privire la oferta copierii caracterului lui Christos.
Revin iarăşi la importanţa filozofiei Schopenhaueriene, în crearea premisei de apropiere în vederea acceptării realităţii Divine. Schopenhauer a denunţat drumul greşit şi concepţia deformată a unor triumfalişti ai umanismului, care găseau cu ori ce chip un optimism în mocirla tragediei, învederând tocmai această desfăşurare de dorinţe de a trăi precum peştele pe uscat. Cu discernământul dat de constatarea negativului din existenţa umană, ne instiga în a părăsi acest front nefast printr-o evadare în meditaţie, într-un univers imaterial aproape atemporal. Acesta lipsă de absolut, în temporalitate este datorată faptului că în procesul de meditaţie propus de filozof, folosim timpul numai pentru a putea da un sens înşiruirii argumentelor logice. Sau mai explicit, atunci când faci să zicem o demonstraţie cu caracter geometric, să zicem că demonstrezi că două drepte într-o anumită conjunctură sunt paralele, ai nevoie de timp numai pentru a putea înşirui argumentele demonstraţiei propriu-zise, deşi aceasta demonstraţie s-ar putea efectua şi în simultaneitatea prezentării întregului set de argumente. Adică dacă din această problemă am înlătura timpul, argumentaţia şi respectiv procesul de gândire aferent ar exista indiferent dacă există vreun parametru al cvadridimensionalii care s-ar modifica. Schopenhauer ne îndreaptă către un univers raţional în care posibilele noastre trăiri să fie în domeniul meditaţiei în afară existenţei de-a lungul unei traiectorii spaţiale, în speţă timpul, timp care este dealtfel singurul responsabil de fenomenul de trăire şi după cum am mai spus responsabil de dorinţa de a trăi, în acest mod infracţional. Şi când te gândeşti că el vine cum se mai zice din interiorul sistemului descoperind adevărul existenţei păcatului chiar din interiorul lui, din mijlocul tagmei cugetătorilor beneficiari ai cunoştinţei binelui şi răului, de acolo de unde ne-am fi aşteptat mai puţin.
Am vorbit cu altă ocazie despre nişte argumente de tip “judo” care utilizează în logistica lor puterea argumentelor adversarului pentru a-l putea învinge. Spre exemplu argumentaţia care se foloseşte de ştiinţă pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu este un astfel de argument. În cazul lui Schopenhauer, iluminarea personală a acestuia dată de exersarea discernământului individual, ca rezultat al mâncări fructului oprit l-a făcut capabil să perceapă revelaţia existenţei în greşeală, asemenea fiului risipitor neîmplinit, care ajunge să înţeleagă adevărurile vieţii prin prisma păcatelor personale. Pentru mine Schopenhauer are măreţia acestui fiu risipitor al metafizicii, deşi paşii către adevărul existenţei fiinţei Divine s-au oprit prematur, neacceptând misticul, cel puţin relativ la drumul metafizic parcurs de Kant. Are însă această judecată apriori, atâta consistență, încât îi conferă postura de adevărat Cristofor Columb al unui tărâm al erorilor şi al păcatului uman.

Advertisements

Câteva gânduri pentru tine

Fericirea nu e o stare pe care s-o construiești singur. Ea este primită în dar de la Dumnezeu.
Singur poți face multe. Poți să devi maestru într-un domeniu oarecare, poți escalada munții, poți să te îmbogățești, poți deveni un mare profesor, sau un artist renumit, dar nu poți dobândi fericirea prin propriile forțe. Desigur că poți avea un comportament care să-l determine pe Dumnezeu să-ți ofere acest minunat cadou, dar acesta nu înseamnă că l-ai dobândit singur.
Același lucru se poate spune și despre creșterea spirituală. Și ea vine numai de la Dumnezeu. Eforturile tale i-ți pot ridica nivelul de cultură generală, te pot ajuta să înveți o limbă străină și să deprinzi maniere elegante, dar nu te poți dezvolta pe plan spiritual decât prin impact divin.
Nivelul spiritual la care ai ajuns, se poate verifica nu prin cantitatea de cunoștințe teologice și nici măcar prin cantitatea trăirilor și revelațiilor tale interioare ci numai prin comportamentul exterior. Adică prin valoarea celor nouă parametrii din epistola către galateni cap 5 ver. 22
“€œImparatia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru”. Dar dacă te cauți tot pe tine înlăuntrul tău, nu faci decât să exersezi egoismul. Atenție înlăuntrul nostru, este Duhul lui Dumnezeu, pe el trebuie să-l cautam și părtășia duhului nostru cu el.
Comuniunea cu Dumnezeu din parabola “Isus vita”, impune obligativitatea căutării împărăției și înlăuntrul altora. Acceptarea acestei superfiinte, tulpină plus mlădițe,( adică eu cu tine cu ceilalți laolaltă cu Dumnezeu), te determină să nu mai ai probleme personale.

Statistică

Într-o lume bolnavă suntem prea bolnavi ca să mai înţelegem cum e sănătatea. S-a acumulat prea multă suferinţă care s-a amestecat colectiv şi individual ca să putem pricepe starea de bucurie. O suspiciune generală în care incertitudinile noastre ne împiedică să vedem desluşit în această lume obscură. Există o durere universală ce nu poate fi desăvârşită fără hăul imens de dureros care urcă din sufletul nostru bântuit de singurătate. Necredinţa unei lumi întregi depăşită din loc în loc de excese individuale care vin din tulburări demonice ne devastează orice speranţă în dreptul universal şi nu mai există încredere câtuşi de puţin în virtute şi meritocraţie. Totul se estompează când vine vorba despre curăţenie morală şi explodează efectiv în culorile aprinse ale unui penel descreierat atunci când vorbim despre lucrurile cotidiene ale acestei lumi alienate. Să crezi că cineva te iubeşte cu adevărat, să crezi în naivitatea ta, că există sentimente curate, dezinteresate, pornite din inima unui muritor în rezonanţă cu Dumnezeiescul, se vezi ceva care ţi se pare că e un diamant nepreţuit, să vezi splendoarea în esenţa ei şi bunătatea sinceră, să le vezi pe toate că într-o oglindă a sufletului şi dintr-o dată totul să dispară brusc într-o mocirlă.
Dacă ai privit frumuseţea într-o astfel de oglindă, sau poate că dacă ai avut vreodată vreun vis atât de minunat, sau dacă pe toate acestea le-ai văzut aievea, de cele mai multe ori în limitata noastră existenţă aici în îngustimea înţelegerilor noastre a intervenit deziluzia, deziluzia dă deziluzia şi tot ce părea dar de la Dumnezeu, s-a transformat în venin, în fiere, în cancer în dezastru pentru că aşa zice pur şi simplu statistica.
Am fost bucuroşi trei zile, am fost optimişti şi chiar fericiţi, am zis că e bine şi cei din jurul nostru ne-au apreciat şi am crezut şi noi înşine că nu suntem chiar de aruncat, ne-am atribuit ceva merite şi pentru unii mai performanţi în materie lucrurile s-au prelungit la săptămâni sau luni, dar statistica spune că în orice creştere trebuie să intervină o descreştere. În lumea noastră lucrurile astea în descreştere au o amploare maximă, ne distrug efectiv câte o dată şi ne întorc cu susul în jos toate stările anterioare.
Da, vorbesc strict despre statistică şi trebuie să remarc cu rigurozitate că aceasta statistică este clar în favoarea degradării a dezorganizării sau cum le place fizicienilor să zică, entropia universală este în creştere. Adică gradul de dezorganizare ce duce efectiv la dezastru în mod natural în univers, este în creştere. Am mai auzit aceste cuvinte acum 2000 de ani prin cuvintele apostolului Pavel precum că în vremurile din urmă lucrurile se vor strica rău de tot, suntem pregătiţi oarecum şi nu vrem încă să luăm aminte.
Da vorbesc aici despre statistică. Ai văzut cum arată clopotul lui Gauss? Toate valorile sunt îngrămădite în căciula respectivă. Noi oamenii aşa suntem din punctul de vedere al nefericirilor îngrămădiţi în această mare căciula a dezastrului, marea masă ne înscriem cu brio în această statistică, căci largă este calea care duce la pierzanie.
Cred că nu te-am liniştit de loc cu aceste explicaţii. Dar nici nu am vrut.
Aici m-am oprit cu scrisul, dar nu am mai apucat să-ţi transmit mesajul. Azi am avut o discuţie cu Andrei care în mod surprinzător mi-a ridicat aceeaşi problemă a nestatornicilor psihice, acelaşi subiect despre labilitatea echilibrului stării de agregare sufleteşti şi culmea mi-a dat şi soluţia:
Nu poţi să eviţi aceasta pentru că aşa suntem noi oamenii structuraţi. Suntem impresionabili la cea ce ni se întâmplă şi nu putem să nu fim astfel perturbaţi. Soluţia spunea el şi trebuie să recunosc că îi dau dreptate, e să reuşeşti să te exteriorizezi, în sensul debarasării totale de problematica ta personală. Să exişti pur şi simplu ca o fiinţă exterioară ţie. Naşterea în duh zice teologia şi aici e vorba de un duh care nu-ţi aparţine.
E o tehnică – trebuie să recunoşti.

Unirea cu Dumnezeu

Zilele trecute Laura mi-a recomandat să citesc un articol apărut în ziarul săptămânal “Lumina”, un articol intitulat “Unirea cu Dumnezeu”. http://ziarullumina.ro/spiritualitate/unirea-cu-dumnezeu-si-rugaciunea

Găsesc foarte interesant articolul, motiv pentru care ţi-l recomand cu căldură. Am avut pentru a nu ştiu câta oară, revelaţia unui adevăr confirmat chiar în mod direct în paginile scripturii. Se spune că pentru a ne naşte din nou trebuie ca “eul” să moară, să nu mai existe. Avem frecvent această exprimare în uzanţa şi chiar suntem tentaţi să acceptăm acest fapt şi plecând de aici, substituirea acestui “eu” decedat, cu prezenţa lui Isus în noi, sau mai bine zis, prin prezenta Dumnezeiescului, manifestat prin Duhul Sfânt. Până aici pare a nu exista contradicţie în exprimarea biblică: vezi Galateni 2:20 “Am fost răstignit împreună cu Hristos, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”

Ideea pe care vreau să ţi-o transmit este următoarea: Dumnezeu nu ne vrea morţi ca entitate spirituală, El vrea moartă, numai latura rea, adică ceea ce este greşit în noi şi contravine principiilor sale. Noi zicem că “eul” trebuie să moară, dar dacă acesta ar muri cu totul am concluziona precum Cioran că aici este vorba de un asasinat divin.

Exprimarea ar fi corectă dacă prin “eu” s-ar înţelege numai partea negativă, dar se pare că de cele mai multe ori acceptăm integralitatea acestei structuri spirituale. De altfel ce mare realizare ar avea Dumnezeu, dacă noi am muri definitiv şi el ar locui pe deplin în noi, fără de noi şi fără de obiectul dragostei pentru care a apelat la creaţiune. Îmi este foarte clar că trebuie să existăm în continuare, dar nu oricum ci trebuie să existăm, să funcţionăm într-o nouă formulă: Duhul omului în simbioză cu Duhul lui Dumnezeu ca şi tulpina cu mlădiţele, să nu mai gândim unilateral pentru că în momentul în care am reuşit să ne naştem din nou, fiinţa noastră devine un complex spiritual şi nu mai putem acorda prioritate entităţii spirituale şi materiale care am fost înainte. Aproapele tău devine trup şi suflet cu tine şi cu Dumnezeu, astfel încât nu mai poţi gândi despre el decât ca şi despre tine. Ochiul stâng nu este mai privilegiat decât dreptul, pentru că împreună formează acelaşi trup.
E lucru mare să pricepem noi aceasta, să ne transpunem aici pe pământ în atmosfera cerului într-o stare de extaz şi enstază simultană.
Trebuie să recunoşti că ideea e biblică dar extrem de greu de pus în practică. Când vom ajunge să realizăm că suntem una cu Dumnezeu, vom fi total surprinşi de modul în care vom judeca lucrurile care se întâmplă cu noi.

Adevărata fericire

Am încercat să sper în disperare, ca un alergător care simte că se apropie de de performanţă, cu durerea îndoielilor până în ultimă clipă. Am alergat toată viaţa mea aproximativ de unul singur, deşi am avut prieteni. Am iubit cu disperarea absurdului, într-o muzică de o tristeţe care te poate frânge. Am fost omul superficialităţilor şi şi al iubirilor infinite, ca un jucător în forţă, dar care nu ştie cu siguranţă echipa în care joacă. Am fost chinuit de gânduri mai bune sau mai rele şi de cele mai multe ori inutile. Nu am făcut deosebirea aşa cum trebuia între ce e bine şi ce e rău şi am căzut adesea în dezorientarea tinereţilor risipite. Am fost un copil rătăcitor cu modestia şi timiditate nerealizărilor din viaţa mea. Am fost poate prea rigid, sau poate prea îngăduitor, atunci când trebuia să fiu în certitudinea unei constante pe care nu am ştiut s-o găsesc. Poate că am rănit pe mulţi şi în orgoliul meu despre care nu ştiam că există, am călcat peste cea ce de drept ar fi trebuit să apar, să ocrotesc, cu propria-mi viaţă, cu propria-mi bunăstare. Am dat cu piciorul fericirii adevărate, căci nu am ştiut-o, pentru că nu am învăţat despre ea şi poate că nu am avut în sânge aşa ceva. M-am îndoit aproape întotdeauna şi am sperat într-o materialitate inexistentă. M-am agăţat de ceva înşelător şi am gustat din plin deşertăciunea. Le-am consumat aproape pe toate şi mi-a mai rămas doar… puţină tristeţe.

Da! Puţină tristeţe, pentru că nu mai eram în stare de ceva măreţ şi atunci când am rămas cu acest puţin, am vrut să mă resemnez dar nu am mai putut. Am suferit în tăcerea descompunerii până am murit. Şi abia atunci am înţeles că trebuie să accept această imanență a inexistenței, din care spre marea mea uimire a apărut dorinţa inexorabilă de a nu mai voi, de a nu mai înota în aceste ape, de a nu mai cere cu insistenţă, ci de a primii totul ca pe un dar de mare preţ. Am descoperit acum la urmă, că viaţa nu trebuie forţată să curgă peste zăgazuri ea trebuie trăită în lipsa ta, care de fiecare dată eşti tentat să aduci cu tine cortegiul îngrijorărilor. Am descoperit acum la urmă că pot trăi frumos, chiar prea frumos prin alţii, pentru alţii, abandonându-mă definitiv că fiinţă preocupată de problemele mele inventate, căci cine mai sunt eu? Nu mai sunt nimic!

Şi ţi-am mai spus-o… Nimicul este totul.

Nimeni nu poate ajunge în raiul în care nu a fost niciodată!

De mult timp nu m-am mai trezit în miros de zambile şi asta pentru simplul motiv, că am o cremă de bărbierit care miroase aşa. Undeva în cotloane uitate ale propria-mi scoarţe cerebrale, sau răscolit nişte amintiri legate de tinereţea, sau mai bine zis de copilăria mea. Cred că ai sesizat corect, că am din ce în ce mai multe amintiri din copilărie care cresc proporţional cu vârsta. Preotul Vasile Paraianu de la mănăstirea Sâmbătă, se zice că avea o vorbă pe care am auzit-o prin intermediari:
“Nimeni nu poate ajunge în raiul în care nu a fost niciodată”. Acum înţeleg pe deplin acest lucru.
Prin 1956 cred că era, locuiam cu părinţii în Giurgiu, pe strada Tudor Vladimirescu. Nu mai ţin minte numărul şi nici nu mai am pe cine să întreb. Groaznica imemorialitate! În fine să revenim la alte lucruri mai bune. În vremea aceia raiul era pe pământ. În faţa casei pe care mi-o amintesc destul de bine erau o mulţime de flori care creşteau într-o ordine total haotică. Îmi spun şi mie bătrânii, că pe vremea aceia nimeni nu se ocupă, prin curţi cu grădinăritul în maniera estetică, nimeni nu umblă pe la vreun Carrefour să caute răsaduri de import, sau mai ştiu eu ce gazon gata fabricat la metru pătrat şi cu toate astea, curţile erau pline de flori de toate felurile şi care de multe ori, îmi ajungeau până la brâu. Mi-aduc aminte îndeosebi primăvara, când înfloreau zambilele şi când începea să se încălzească şi când începea să se audă zumzăitul gazelor, mirosul acela care mi-a impregnat raiul copilăriei, nu se mai poate şterge. Despre griji nu pot să-mi amintesc nimic, pentru că de fapt nu existau. Inexorabila beatitudine, venită din viitorul raiului în care am fost şi în care e posibil să mă reîntorc. Cine a inventat lucrurile rele? Cine le-a îngăduit?, cine le-a pus în aplicare? Şi în ce scop? Retorică acestora şi faptul că acum cunosc cauzalitatea virală, mă determină să apăs pe butonul delete”.
A rămas acum, numai începutul şi sfârşitul acestui eden reformatat.
Într-o dimineaţă undeva în curte, între zambile şi bondari, era o măsuţă sub care aşezasem un scăunel de care prinsesem un volan, care de fapt era o roată de trotinetă şi turmentat de fericire, îmi imaginam că străbat universul în toată măreţia lui. Adică printre tufe de dalii şi caişi înfloriţi. Asta era totul. Acesta era universul punct şi era suficient. Ba nu! Mint! Mai era şi faptul că aveam foarte mulţi prieteni şi nici un duşman. Şi pe deasupra tatăl meu era ofiţer. Era chiar comandant şi lucrul acesta era mai mult decât poţi să-ţi imaginezi. Era chiar raiul.
Anul trecut am făcut o vizită la Abu Dhabi. Era o căldură îngrozitoare. Am vizitat marea moschee despre care se spune că este cel mai grandios edificiu al cultului musulman. Dacă te duci în orientul mijlociu şi nu vezi moscheea de la Abu Dhabi, e mare pierdere. Când am intrat acolo, am fost întâmpinaţi de gazde, ni să dat să îmbrăcăm costumul tradiţional, apoi am mers cu toţii şi ne-am spălat pe picioare undeva într-un loc strălucitor, cu multă marmură albă şi ornamentaţii aurite, că în visele ci Aladin. Când am ieşit de acolo, ni s-au dat nişte papuci. Ne-am uitat unul la altul şi ne lipseau numai aripioarele de îngeri şi cercul de deasupra capetelor. Am intrat apoi într-o curte imensă pardosită cu o marmură, gresie sau ceva de genul acesta de o culoare alb azuriu, formând o adevărată suprafaţă strălucitoare continuă, ceva ca un cristal enorm frezat şi polizat în aşa manieră, că aproape mi-au tulburat oarecum cunoştinţele în materie de construcţii. Am aşteptat cu toţii că pe marea de cristal în varianta musulmană, venirea ghidului care urma să ne introducă în clădirea principală situată undeva la o distanţă apreciabilă, astfel încât imensitate platformei pe care şedeam să ne creeze senzaţia de mare congelată la 50 de grade celsius.
Nu aveam cum să nu fiu marcat de de senzaţia de déjà vu. A fost ca un vis. Eram aproape pe marea de cristal. Fără să vreau imaginaţia mea ajutată de cunoaşterea scenelor biblice, lucra cu o intensitate deosebită. Totul a fost aşa cum am început să descriu, adică în paralelă cer – pământ, până când am intrat în moschee. Trebuie să vezi ca să înţelegi.
Ai citit vreodată despre palatele de cleştar în care locuiau zâne sau alte fiinţe cereşti? Dacă nu, cu siguranţă ai citit apocalipsa. Palatul era de cleştar, porţile erau enorme şi erau tapetate cu ornamente aurite. Trei policandre atârnau în mod nefiresc din tavanul a cărei înălţime nu o puţei sesiza pe motivul senzaţiei de ireal. Temperatura era ceva care te înviora de la primul pas. În paralelă în care persistam, am renunţat pentru acel moment la pământ şi am rămas în cer.
Avea dreptate stareţul:
Nimeni nu poate ajunge în raiul în care nu a fost niciodată!

Miserere mei Deus

Miserere mei Deus
Ti-am promis ca te voi suna. M-am aglomerat prea mult si gandul acesta ma supara tare.  Am mereu destul de multe lucruri de facut si uit sa traiesc.  Luni marti miercuri au trecut ca in somn. Dar joi am primit un mail despre adevarata viata : pocainta si mi-am revenit. Mi-am reamintit ca duminica am avut cateva clipe in care am fost treaz. Si despre care vreau sa-ti povestesc:
Duminica am fost pe malul marii.  Totul era cenusiu si frig din cale-afara, Cate valuri au venit in noaptea care a trecut in cadenta lor inutila ? Acum cand revad aceasta scena am in urechi muzica dureri pe care mi-a trimis-o inima unei prietenii ceresti “Miserere mei Deus”.acolo am vazut un tanar in bataia valurilor.  Era mort saracul. I-am gasit pe mal actele rupte, buletinul , niste carduri si un portofel nefiresc de mare.  Erau lucrurile pe care le abandonase in disperarea sinucigasului. Am intrat in apa dupa el. L-am tras cu toata puterea . Nu stiam ca era mort. Era foarte greu si foarte rece.  La un moment dat apa fiind mica nu am mai putut sa-l trag. M-am asezat langa el . Apa i-I venea peste fata. Era tanar si foarte frumos . Saracul copil!  M-am uitat cateva clipe in ochii lui descisi peste care treceau valurile de o limpezime care ma tulburat.  Si parul facut cu gel inca nu-si stricase forma. Cat de mizerabila viata sa fi avut acest baiat care sa hotarat sa se sinucida. Cu cata disperare si-a rupt actele inainte de fatalitate. Am realizat grozavia disperarii unui suflet bolnav si golit total de bucuria vietii.  Doamne! Ai mila de noi!.
Am renuntat sa-l mai trag caci nu mai puteam, dar am ramas langa el asa in comuniunea unei morti eterne.  Am imbatranit si nu mai pot. Cat de usor m-ar fi scos acest tanar pe mine daca lucrurile ar fi stat invers. Ce injustete suprema . Cata nedreptate am vazut in moartea perfida a visului rupt la jumatate. Cu siguranta ca acei ochi vedeau. Ce? Nu stiu. I-mi pare cu neputinta ca ceva atat de bine facut sa nu mai existe intr-o logica naturala. Cum e posibil ca neexistentul sa invinga existentul? Ce mult mi-asi fi dorit sa pot da timpul inapoi si sa-l fi intalnit. I-as fi spus ceva despre dragoste si prietenie. Ce mult mi-as fi dorit acest ireversibil timp salvator, care nu mai putea veni. Nu am ramas langa el mai mult de cateva minute , dar imaginea acestor ochi a ramas in eternitatea sufletului meu. Cum poti sa alegi sa nu mai fi?
Ai mila Doamne de noi!