Category Archives: Uncategorized

Despre fericire

“Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.

Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.

V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria* voastră să fie deplină”.

Am citat din evanghelia lui Ioan cap 14 si 15.

Cu alte cuvinte:

Daca ma iubiti, veti pazi poruncile mele si daca veti pazi poruncile mele veti fi bucurosi si bucuria voastra va fi deplina.

Mai pe scurt si altfel spus:

Un om este bucuros cand  il iubeste pe Dumnezeu. Un altfel de bucurie nu exista. Sau daca ea este cumva, nu este decat o inchipuire, o falsa bucurie.

Haideti sa mai facem o constatare:

Analizand fericirile din Matei cap 5, v-om constata ca toate sunt rezultatul respectari legii lui Dumnezeu. Nu intru in detalii. Dau doua rexemple: “Fericiti cei impaciuitori”. Adica aceia care cor sa faca pace intre semeni, care-si iubesc si-si respecta aproapele, adica cei care respecta de la porunca a 5-a la a 10-a.

“Fericiti aceia prigoniti in numele Meu”. Adica aceia care-l iubesc pe Dumnezeu, cu referire la primele 4 porunci, etc.

Bucuria este o forma de manifestare a fericirii.

Logic din cele spuse mai sus, nu poate fi fericit decat acela care-l iubeste pe Dumnezeu. Deci dragostea se traduce prin fericire.

Si care e cea mai mare fericire a omului?

“Nu este mai mare dragoste (fericire) decat ca cineva sa-ti dai viata pentru prietenii sai”.

Ioan 15:13

Vrei sa sti cat de fericit esti?

Constata cat de mult ai facut pentru aproapele tau.  Ori ce alta fericire, nu este decat o inselare. Esti fericit ca ai o masina superba, ca ai niste studii stralucite, ca familia ta e la loc de vaza? Sunt lucruri bune, dar nu inseamna fericire.

Fericirea adevarata este numai atunci cand reusesti sa faci ceva pentru cineva. O vorba buna, un sfat, un ajutor material,  sau poate un pahar cu apa.

Daca ai castigat la loterie, sau daca ai castigat premiul Nobel, sa stii ca acea stare euforica care insoteste aceste evenimente, nu se cheama fericire. Se cheama mai degraba, satisfactie. Exista putini oameni fericiti in schimb destui satisfacuti.

Cred ca fericirea omului se poate masura cu o unitate de masura numita ferigram. Aceasta se poate defini astfel:

Cantitatea de fericire avuta in timpul unei ore, in care ai facut ceva pentru altii.

Incercati sa va masurati nivelul fericirii din timpul unei zile. Maxima poate atinge valoarea 24. De regula insa, greu putem depasi valoarea 1. Si asta in cazuri exceptionale.

 

 

Opriti nebunia!

 

-Ai observat cat de repede ti se duce viata?

-Nu!!!!!.

-Daca nu ai observat inca, mai ai puntintica rabdare si gandul acesta te va coplesi. Ai 20… 40… 70… si imediat s-a terminat. Din perspectiva tineretii, viata pare fara de sfarsit. E o iluzie , evident! Te vei trezi repede la realitate. Ai facut studii superioare, te-ai perfectionat intr-o indeletnicire de pe urma caruia gandesti ca vei avea niste realizari, sau macar o recunoastere din partea semenilor? Ai acumulat ceva concret, ai masina, casa, sau chiar mai multe, ai ceva mai mult decat i-ti trebuie, sau nu inca, dar esti pe cale sa ai. Ti-ai indemnat sufletul sa se simta bine in mijlocul acestor lucruri acumulate? Te-ai imbogatit cultura generala, nu se poate spune despre tine ca esti sarac cu duhul! Le-ai facut pe toate astea exact cum spune inteleptul Solomon, numai “din pizma unuia asupra altuia”. Ai facut exact ce nu trebuia. Ti-ai irosit viata. Ai fost un maestru al absurdului.

Urmeaza sa mori! Si dupa cum stii, nu iei nimic din toate astea cu tine. Le-ai adunat degeaba. Te-ai amagit in absurditati.

Singurul lucru care ramane este caracterul. Cu asta plecam dincolo de moarte.  Si nu ma refer decat la cei care sunt crestini “practicanti” si care zic ca recunosc acest lucru. Si atunci nu ti se pare logic sa fi facut totul  pentru acest singur lucru care conteaza? Ce facem noi  in latura materiala, este un mare nonsens! Aduni lucruri inutile.  Faci ceva fara valoare. Ce facem noi mai tot timpul este foarte mare nonsens! Este total absurd! Si practicam acest sport, 99% din timp.

E ca si cum ne-am trage singuri de par incercand sa ne ridicam de la pamant. Oricat am incerca, marind forta de tractiune, nu vom reusi decat sa ne smulgem parul din cap.

Daca ai vedea intr-o buna zi pe cineva care trage cu o franghie de un munte, ai realiza imediat absudul situatiei. Cu cat va mari forta cu care trage de acel munte, pana la urma nu va reusi decat sa rupa franghia. Si atunci ai fi indreptatit sa-i zici:

Opreste-te mai omule! Nu vezi ca totul e in zadar! Si ai fi sigur ca asa stau lucrurile.

Insa vei fi surprins si mai tare, cand respectivul i-ti va argumenta ca aceasta este viata lui si in fond trebuie sa gandeasca pozitiv.  Nu vrea sa se gandeasca ca franghia se va rupe.

Asa o fi viata, asa o fi gandirea pozitiva, dar e absurd. Franghia urmeaza sa se rupa. Urmeaza sa murim! Aproximativ imediat!

Cum ar arata lumea daca am realiza aceasta absurditate si am opri nebunia?

Sa nu intelegeti gresit ce v-am spus pana acum! Nu vreau sa zic ca nu trebuie sa avem nimic si nu trebuie sa facem nimic.

Ba da trebuie dar nu trebuie sa ne pasioneze aceste lucruri. Nu trebuie sa fie prioritate in viata noastra. Nu trebuie nici macar sa ne intereseze.

“Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea lui si toate aceste lucruri le veti primi pe deasupra” Matei 6:33

Bucuria

In cele ce urmeaza, o sa auzi lucruri ciudate, pe care sigur i-ti vine greu sa le crezi. Nu le-am gandit acum. Sunt rodul unor framantari mai vechi, vazand ca unul din cele mai importante  indemnuri ale lui Isus, poate cel mai important, este total desconsiderat pe linie doctrinara in biserica crestina.

Hai sa plecam de la un lucru destul de acceptabil :Cel mai mare dar al vietii, este bucuria. Ce se intampla de fapt atunci cand esti bucuros? Este o stare a spiritului personal, de perfecta trezire. Ai ochii complet deschisi si vezi ce trebuie sa vezi. Toate detaliile legate de lucruri inutile, absurde, jenante, suparatoare si neclare, dispar. Nu in sensul ca ele nu mai exista, ci in sensul ca tu nu le mai receptionezi ca si stimuli  de stres.  Viata ta decurge asa cum ea ne-a fost data de Dumnezeu. Nu te mai framanta nimic din framantarile cotidiene. De fapt te framanta, dar nu te mai impresioneaza. E ca si cum ele nu ar fi. Dispar grijile desi motivatia lor exista in continuare, totul este o armonie, inclusiv lucrurile care pareau inainte esecuri, ghinioane, accidente, cataclisme si chiar moartea. Toate intra intr-un firesc armonios care i-ti produc o stare de bucurie.

Desigur ca te poti intreba, poti contesta, poti sa nu vrei sa iei in calcul aceasta stare, intrucat consideri ca nu exista un fundament real. Ai prea multe probleme, obligatii, misiuni de indeplinit. Nu poti deveni dintr-o data un “zombi” bantuit de o inconstienta naiva. Nu te poti arunca in abandon. Consideri ca nu e corect si nici macar moral.

Poate ca ai argumente suficiente, dar asculta-l acum si pe al meu. 99% nu-ti va spune nimic, dar eu mizez pe acel 1%.

In mod strict exista o legatura directa intre iubirea de oameni si bucuria, ca final al unei evolutii spirituale ajunsa la maturitate . ( citeste cuvintele sfantului apostol Petru  din2Petru 1:5,6,7).

Daca ajungi sa iubesti oameni fara discernamant, fara sa alegi intre ei, ca unul ar fi bun, ca altul nu, se cheama ca ai atins tinta. Dragostea in general, e tinta suprema, dar ea are un pisc greu de escaladat: Iubirea de oameni. E mult mai simplu sa iubesti un caine, o floare, cerul senin, o pasare, dar cu oamneni trebuie sa recunoastem ca e mai greu. Tinta aceasta este foarte sus, sau in alt sens, este in foarte mare profunzime.

Cand ai ajuns acolo, descoperi ca la acelasi nivel cu dragoastea se afla cel mai evident si ravnit dar al Duhului: Bucuria. Celelalte daruri sunt premergatoare finalului. Pacea, indelunga rabdare, credinciosia, facerea de bine, infranarea poftelor, sunt presarate pe calea devenirii. Ele te conduc la capat. La cununa roadelor, la starea finala de om mare, asemanator cu Isus, avand plinatatea staturii Lui : Bucuria!

Bucuria nediscriminatorie. Pentru tot si toate. Pentru orice. Te bucuri pentru ce vezi, pentru ce exista, te bucuri ca traiesti, la fel de mult te bucuri ca urmeaza sa mori, prin voia lui Dumnezeu, intelegand profund sensul lucrurilor. Te bucuri ca a venit seara si trebuie sa te culci. In lumina unei veioze, sau in clarobscurul inserarii, te bucuri ca ai mai trait o zi frumoasa, te bucuri pentru rugaciunea spusa si somnul binemeritat si cand a doua zi ai deschis ochii, o bucurie fara margini i-ti invadeaza inima, iubirea ta se traduce in inima ta, ca o flacara a bucuriei. Urmeaza sa te intalnesti cu oameni pe care din toata inima ta ii iubesti sincer, urmeaza sa vorbesti cu ei, sa le afli pasurile, te bucuri pentru ca poti face un efort muncind, facand ceva, pentru tine, familie , pentru altii si toate acestea in aceiasi masura. Te bucuri ca ai imbatranit si Dumnezeu are un plan cu tine. Nu dispari in neant. Bucuria unei noi vieti pune stapanire pe tine si ultima zi de viata, va veni ca o sarbatoare de mare pret. Totul este o armonie. Cel mai mare rau  are o explicatie linistitoare si el nu poate sa-ti perturbe bucuria interioara. Si chiar daca i-ti moare cineva drag, suferinta ta, nu poate stinge bucuria sufletului, pentru ca esti constient ca lucrurile sunt asezate de Dumnezeu, nu dupa logica omeneasca, ci dupa cum trebuie sa fie.

In starea aceasta se afla putini oameni. Dar ei exista. Daca vei avea norocul sa te intalnesti cu un astfel de om, sa sti ca l-ai vazut pe Dumnezeu.

 

Imparatia lui Dumnezeu

 

Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.

Nu se va zice: ‘Uite-o aici’ sau ‘Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”

Imparatia lui Dumnezeu nu este aici sau acolo. Ea nu are spatialitate. Nu poate fi localizata in spatiul cognoscibil. Ea nici macar nu va veni. Ea” este”! Este in inima noastra. Despre ea, nu se poate spune ca va veni. Nu are timp viitor si nici trecut. Nu are parcurgere temporara.

Insasi gandirea noastra cu privire la derularea  unor posibile intamplari in Imparatia lui Dumnezeu, derulate cronologic, este o absurditate. Nu poti spune ca  se va intampla un lucru, urmat de un altul. Cronologia temporara este absurda. Nu are suport real. Imparatia lui Dumnezeu nu utilizeaza timpul ca parametru de derulare a evenimentelor. Nici macar spatiul nu e o marime existenta. Imparatia lui Dumnezeu nu are localizari spatiale, tot asa cum o line nu poate avea latime si inaltime. Ea are numai lungime.

In imparatia lui Dumnezeu, noi nu vom mai trai in sensul parcurgerii timpului. Nu vom avea o parcurgere cronologica. Noi pur si simplu vom exista! Vom vedea un secol, nu incepand de la un capat si terminand la celalalt. Il vom vedea tot odata, ca pe un tot unitar, tot asa cum observam tridimensionalitatea spatiala. Vedem un obiect in integralitatea lui. Nu il percepem incepand de la un capat si terminand la celalalt, si odata ajunsi la acel capat, sa nu mai putem vedea ce a fost inainte.

Imparatia lui Dumnezeu, este in inima noastra. Ea nu va veni. Ea este. Expresia va veni, este o maniera de a incerca sa evidentiem intr-un fel granita de acces in imparatie. Ea va veni in sensul ca exista o granita, dincolo de care este imparatia lui Dumnezeu. Granita este venirea Fiului, pe care noi o interpretam temporar, cu mijloacele noastre de perceptie.

Despre suparare

Cand se supara un om?

Cand nu-i convine ceva. Cand aude ceva care ii este impotriva. O parere care nu il avantajeaza pe el, sau pe familia lui. Cand cineva il nedreptateste. Cand i se intampla ceva care-l afecteaza materialiceste, a pierdut ceva , nu-i merg afacerile, sau mai grav, a pierdut din prestanta, i-a fost afectata imaginea. A fost inselat. A primit o contrazicere fatise in ceea ce el crede ca stie la maniera absoluta. Cand sa gasit cineva, care vrea sa-i rastoarne ordinea valorica pe care si-a faurit-o.

Intr-un cuvant cand este afectat “eul”.

Am tot vorbit despre acest “eu” in acceptiunea teologica, ca fiind o trasatura de caracter numita adesaea fire. Adica o forma de prezentare a fiintei spirituale, nepropice, nefasta mai bine zis, pe care suntem obisnuiti s-o numim firea pamanteasca.

Toata invatatura lui Isus, are la baza moartea acestei firi pamantesti si inglobarea entitatii noastre spirituale, in trupul  lui Isus.

Departe de noi o astfel de performanta. Este o invatatura mult propovaduita, dar in cea mai mica masura aplicata.

Evident ca daca te superi, aceasta presupune existenta acelui “eu” care se poate deranja, care are orgoliu, care isi doreste pentru el, care nu suporta pierderi materiale sau de imagine, care tine la el mai mult decat la aproapele. Care exista. Care functioneaza, desi el ar trebui sa fie mort.

Cu cat supararea e mai mare, cu atat acest “eu”, este si el mai mare. Exista o direct proportionalitate. Daca el este zero si supararea este zero.

Concluzia e simpla:

Cine se supara, este in firea pamanteasca, are “eu”. Lepadarea de sine, conditie obligatorie pentru ucenicii lui Isus, nu e indeplinita. Practic, acela nu practica crestinismul!

Poate ca stie multe despre crestinism , dar nu e crestin si evident ca nu-l practica. Este in faza in care tot ce a citit si a auzit despre Isus, nu-i foloseste la nimic. Este o simpla teorie neaplicabila.

Iarasi despre planuri

 

Fireste ca trebuie sa-ti faci planuri!

Trebuie sa ti faci planuri firesti, de organizare, administrative. Ca in pilda cu construirea turnului, dar nu trebuie facute planuri cu privire la “eu”, decat in sensul lepadarii de sine.

” Căci cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească?

Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el

şi să zică: ‘Omul acesta a început să zidească şi n-a putut isprăvi.

Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?

Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace.”

Sunt cuvintele lui Isus din evanghelia lui Luca. Sunt cuvinte despre planuri firesti pe care oricare dintre noi trebuie sa si le faca.

Dar nu trebuie sa-ti faci planuri cu privire la eu, la propasire personala, fie materiala fie legate de pozitia sociala, la functii si avantaje personale, de cariera, etc. Vezi pilda cu bogatul caruia ia rodit tarina, sau cu planul de negustorie in cutare cetate. In privinta “eu-lui” planul trebuie sa fie despre cum sa te lepezi de tine.

Cuvintele redate mai sus din evanghelia lui Luca se termina astfel:

“Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu.”

In privinta ta planurile exista deja. Tu trebuie sa intelegi lepadarea de sine si includerea intr-un trup comun, ca madular apartinand trupului lui Isus. Intelegand astfel absurditatea planurilor personale. E ca si cum ficatul, ar alege sa-si faca un plan propriu de existenta, netinand cont de interdependenta fiziologica cu celelalte organe. Ar fi absurd! Cel mai bun plan pentru el ar fi, intelegerea incluziuni sale in existenta integrata in  organism, in trupul comun, ca madular al acestui trup.

Asa trebuie sa se comporte omul. Trebuie sa se lepede de sine si sa accepte trupul comun al lui Isus. Precum mladitele legate de trunchiul vitei.

Desigur ca ne vine peste mana sa facem aceasta. Orgoliul, individualismul, simtul proprietatii, al preamaririi individuale, ne impiedica sa procedam corect.

Isus insista in multe randuri: “Cine vrea sa ma urmeze, sa-si ia crucea si sa se lepede de sine”.

Planurile noastre trebuie sa fie cele firesti, legate de administrarea propriei vieti, a familiei, al jobului, al fisei postului daca vreti, dar in privinta ta, singurul plan acceptat si cerut de Dumnezeu, este sa planuiesti cum sa te lepezi de tine.

Multi considera ca daca se roaga , sau daca privesc tinta, etc.. , se vor trezi cu lepadarea de sine in dar. Cei care poate si-o doresc intradevar,  sunt infim de putini. Nici nu cred ca putem vorbi de procente sesizabile cu ochiul liber.

Cuvintele lui Isus sunt limpezi:

Tot asa cum cel care vrea sa-si construiasca un turn, sau cel care pleaca la un razboi, chibzuibd serios asupra acestui demers, planuieste cum s-o faca, tot asa, spune Isus, cel ce vrea sa fie ucenicul meu, trebuie sa se lepede de sine. Adica, cu o metodolodie de chibzuinta, de analiza personala a acestui demers.

Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”

2 Timotei 1:7

Si acum la final, iata concluzia seaca, logica, enervanta, greu de pus in aplicare si greu de crezut:

In privinta ta, nu trebuie sa-ti faci nici un plan! El au fost deja facut. Fa-ti planuri de lepadare de sine si de incadrare in trupul lui Isus! Invata sa te doara  durerea aproapelui , uita de viitorul tau stralucit, de studiile tale de autodefinire, de averea pe care o doresti, de pozitia ta sociala, dar fa-ti datoria din toata inima, pentru binele altora si slava lui Dumnezeu si e posibil sa ti se dea toate pe deasupra. Numai asa poti fi demn sa administrezi averile adevarate.

Cine l-a facut pe Dumnezeu?

Ratiunea nu are inceput si nici sfarsit. Numai logica omeneasca nu poate exista decat intr-o insiruire continua de parametrii, avand deci inceput si sfarsit.

Teorema lui Pitagora, exista independent de logica omeneasca. Aceasta rationalitate, nu are nevoie de parcurgerea de catre un observator,  a unor coordonate spatiale sau temporale. Acest adevar in sens de rationalitate, exista independent de existenta sau nonexistenta omului in calitate de observator.

Logica  omeneasca, e un instrument de interpretare, mai bine zis de citire a mediului inconjurator, pe acelasi principiu dupa care un cap magnetic, poate citi o banda de magnetofon.

Logica inserata in acea banda magnetica, exista numai daca exista cititorul care parcurge continu acea banda. Evident ca totul incepe de la un cap si se termina la altul.

Intrebarea ce a fost inainte de inceputul benzii de magnetofon, este absurda. Depinde! Daca ea e asezata pe un raft de carti, vom putea spune tinand cont de proximitatea spatiala, ca la inceputul benzi de magnetofon, a fost “Ocolul pamantului in 80 de zile” al lui Jules Verne. Dar depinde din ce directie privim aceasta proximitate.

Cu siguranta nu a fost nimic de genul benzii de magnetofon.

Noi nu vedem absurditatea intrebarii in sine.

Ne trebuie musai un inceput si un sfarsit, pentru ca asa functioneaza logica noastra.

Ratiunea in sine, nu are nevoie de un observator care sa o citeasca, ea exista in sine. Nu are nevoie de timp. Ea exista independent de acesta, de aceia nu are nevoie sa inceapa intr-un loc si sa se termine in alt loc. Teorema lui Pitagora nu incepe undeva si se termina altundeva, decat atunci cand incercam noi cu logica noastra, sa o explicitam.

Cine a facut relationarea matematica a teoremei? Pitagora? Nu ! El nu a facut decat sa descopere ca ea exista. Si exista din vesnicii. Dinainte de inceputul universului.

Asa e si cu Dumnezeu! Nu are inceput si nici sfarsit. Este absurd sa te intrebi ce a fost inainte de Dumnezeu. Sau pe Dumnezeu cine la facut?