Despre domnul Edi Constantinescu

Există momente în viaţă, când certitudinea devine incertitudine. Starea de siguranţă devine nesiguranţă, culorile clare devin tulburi şi contururile estompate. Fenomenul are o nuanţă specifică atunci când starea de care pomenesc, se instaurează o dată cu vârsta. Ce ai crezut cu tărie înainte, devine puţin relevant în prezent şi îndoielile personale sunt în proporţie majoritară în mai toate procesele de gândire. Din acest punct de vedere instaurat şi în existenta mea, încerc acum să aduc nişte rectificative morale, pe care nu numai că e necesar să le fac, dar simt şi o nevoie imperioasă de a restabili o stare de echilibru naturală. L-am criticat adesea, în mod nejustificat pe domnul Edi Constantinescu. Îi mulţumesc acum, că nu s-a aplecat asupra unor astfel de păreri denigratoare, venite din necunoştinţă, sau mai degrabă din preaplinul orgolilui de care am dat dovadă.  E foarte probabil  şi m-aş bucura ca domnul Edi, să nu se fi întâlnit cu aceste comentarii îndoielnice, dar şi dacă sa întâmplat aşa, nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc bunului Dumnezeu, că nu mi-a răspuns. Este prima dată când, am ascultat atent comentariile privind evoluţionismul, făcute de domnul Edi pe siteul oxygen.  Sunt extrem de argumentate. Dovedeşte o adevărată erudiţie şi cred că ar fi păcat să nu continue. Dă dovadă de o capacitate deosebită de a înţelege maniera în care funcţionează din punt de vedere ştiinţific universul în care trăim şi rezoluţia de care este capabil în a face analize pertinente, mă determina să afirm că este una dintre minţile strălucite ale spiritualităţii româneşti. Sunt convins că nu se va opri aici şi istoria nu-l va uita. Dar nu aş dori să-i fac un elogiu, deşi am făcut-o oarecum. Vreu să mă leg de un lucru pe care noi oamenii, nu-l putem judeca din cauza siguranţei cu care deţinem anumite adevăruri. Este evident benefic să fi stăpânit de certitudini, şi ori ce idei în afară certitudinilor tale, să fie incapabile să-ţi penetreze carapacea acestor convingeri. Repet, este deosebit de bună această stare, mai ales din punct de vedere echilibru psihic  şi până la urmă fiziologic. Dar lucrurile nu stau aşa în toate cazurile. Sunt oameni care au spiritul cercetării. Nu au odihnă, până când ei, cu mintea lor, nu înţeleg sau mai bine zis nu se liniştesc, până când nu găsesc explicaţii naturale cu privire la tot ce se întâmplă pe lumea aceasta şi acest lucru nu e rău. Există această categorie din care face parte şi domnul Edi Constantinescu , care din spirit de cercetare, din dorinţa de a afla adevărul, ajung să caute să înţeleagă cum funţionează acest complex de interdependente universale, ajung să caute să priceapă realitatea din istoria omenirii aşa cum ea sa derulat în fapt, trecând peste scrierile din manuale, ajungand să caute biserica adevărată, credinţa adevărată teoria adevarata etc şi toate acestea plecând de la o nevoie interioară, făcând eforturi de acumulare şi înţelegere.   Se întâmplă însă în evoluţia unui astfel de caracter uman, să apară incertitudini, derivate din însăşi cantitatea informaţională accesată, făcând astfel posibilă, modificarea permanentă a concepţiei personale cu privire la tot şi la toate. Această categorie de indivizi, a  născut fizicieni, biologi, geologi, teologi de exceptie care şi-au dedicate viaţa studiului şi care cu siguranţă, au fost nişte oameni într-o continua transformare spirituală, trecând de la o stare conceptuală la alta, în sens evolutiv. O dată cu aceasta,  desigur că a dispărut starea de certitudine, de linişte, de isihie, instaurandu-se posibilitatea apariţiei modificărilor structurale în gândire. Şi acest lucru nu e rău. Dl Edi Constantinescu, este un astfel de spirit, care a plecat dintr-un loc şi a ajuns acum în altul, dealtfel de neconceput chiar pentru el însuşi , dacă ne raportăm la vremurile  anterioare.  Cu siguranţă că procesul va continua şi mai mult ca sigur că discursul personal, se va modifica substanţial în următorii ani. Cred că l-am judecat greşit. Şi nu numai eu. Edi Constantinescu, a făcut ceea ce din punct de vedere raţional, trebuia să facă.  În ultimul timp, am avut o oarecare repetabilitate în a afirma că nu poţi judeca pe nimeni şi mai ales atunci când nu-l înţelegi. Sunt o mulţime de membrii afiliaţi unui cult , unei biserici, care ajung să fie membrii, plecând de la dorinţa personală de a afla cât mai multe despre adevăr. Mulţi au intrat în rândurile credincioşilor, căutând prin studii biblice, sau studii personale, sau urmând adevăruri medicale. Dacă pentru aceştia , la un moment dat, spiritul de cercetare se estompează, sau se stinge, aceştia intră în rândurile consecventilor, care formează nucleul majoritar al acestor colectivităţi. La cei la care acest spirit de investigare  nu dispare, putem asista la modificări structurale , aşa cum sa întâmplat şi cu domnul Edi. Evident că aceştia sunt puţini, dar ei există , creand  la un moment dat, stări tensionale în biserica,  sau în doctrina în care fiinţează. Mentalul personal, mergând în divergenţă cu dogma. Este un proces firesc. Această ajungere în rândurile credincioşilor prin cercetarea de bună voie a adevărului, deşi nu creează o structura intelectuală stabilă, este o metodă îngăduită de Dumnezeu. Sunt oameni care nu au aces la revelaţie  şi nu au ca apanaj al gândirii, judecarea duhovnicească, care are cu totul şi cu totul o altă principialitate definitorie. Trebuie să recunoaştem cu toţii, că există două categorii distincte de oameni: Unii care judecă strict raţional şi alţii care apelează la o raţiune îndoielnică din punctul de vedere al primei categorii. Există revelaţia divină, peste care cei care au avut parte de ea, nu mai pot trece. Această revelaţie, este un lucru care reprezintă un gest asumat în sens unilateral din partea lui Dumnezeu. Nu am să dau nici un fel de citat sau trimitere la texte de nici o natură, fie ele teologice  fie ştiinţifice, mai ales că ele, privite din unghiuri opuse, nu au relevanţă în ochii celor două categorii aici precizate. Niciodată un credincios adevarat, nu va fi convins de falsitatea credinţei sale, din moment ce a avut parte de starea revelatorie, de prezenţa lui Dumnezeu, tot aşa cum un homo scientificus, nu va înţelege niciodată încercările sau limbajul venit din duhovnicesc.  Conflictul este ireal. Nu are nici un fundament. Nu există posibilitate de soluţionare prin înşiruiri de argumente. Există numai posibilitatea de război sau pace. Înţelepciunea, ne determină să primim codiţiile unui tratat apodictic de acceptare, de înţelegere şi apreciere reciprocă. Iată motivul pentru care consider că trebuiesc încetate disputele false, intangibile reciproc, prin natura lor de lumi paralele. Numai Dumnezeu poate schimba inima omului, prin revelaţia sa.  Nu ştiu dacă mă pot face înţeles şi în acest sens aş da un exemplu, care sper să  întărească într-un fel cele deja afirmate: Să presupunem că personajul unei telenovele (şi nu mă refer la actorul care interpretează rolul ci chiar la personajul în sine), realizează propria sa existenţă. Devine dintr-o dată, printr-un procedeu oarecare, conştient de existenţa sa şi începe dintr-o dată  să priceapă, că poate interveni asupra propriei existente. Ceva oarecum similar cu deschiderea ochilor din cartea genezei, spre conştientizare şi discernământ.   Atunci omul, a început să nu mai asculte glasul strict al lui Dumnezeu. A început să schimbe programul gândit iniţial de creator, ca să dau şi acest exemplu, care pentru categoria  scientifica, reprezintă tot un fel de telenovelă. Dar să revenim la personajul nostru telenovelistic. Acesta, prin intermediul, logicii implementate în circuitele integrate ale televizorului sau computerului care procesează acest miniunivers, poate să aibe la un moment dat, revelaţia propriei existente. Evident că la nivelul tehnologic actual, e mai greu de acceptat, dar o dată cu dezvoltarea, lucrurile  teoretic devin posibile. Acest personaj, va realiza că este frate cu un alt personaj,  despre care familia lui nu ştie nimic, realizează că e pe cale să comită un gest incestual din această cauza, realizează că are treizeci de ani şi sa născut într-o familie din oraşul  X, în anul 1984, etc, adică începe să conştientizeze, riguros existenţa sa, cu toate complicaţiile ei.  Toată logica e perfectă, numai că nu realizează că totul se întâmplă într-o cutie de metal şi plastic, într-o logică binară, sau de altă natură şi nu vede şi nu poate concepe că există un regizor, care a făcut filmul, cu mult mai târziu de anul în care să născut el.  Putem să spunem noi, că el nu are dreptate? NU! Categoric are dreptate. El ajunge să descopere o funcţionalitate reală, într-un univers paralel, care nu are punct de interferenţă materiala cu universul regizorului. Personajele din aceste două lumi, nu se pot întâlni în mod real prin contact fizic, rămânând numai posibilitatea mentală. Desigur că pare o argumentaţie forţată, pe care eu însumi o pot critica, dar am făcut-o în ideea de a încerca să justific  neputinţa înţelegerii reciproce. Apropo de aceste scenariu: I-mi imaginez, ce s-ar întâmpla, dacă dintr-o turmă de oi, câteva, ar sări din scenariu  şi ar face o noapte albă, mâncând cantităţi peste măsură de fan şi behăind toata noaptea la luna.  Desigur că a doua zi, ar fi mahmure şi ar tulbura atât programul turmei, dar ar da dureri de cap şi ciobanului. Cam aşa suntem noi acum. Am sărit din scenariu, am înţeles că existăm şi încercăm să ne explicăm totul cu mintea noastră . Nu vreau să supăr pe nimeni. Spuneam şi eu o simpla idee. Dar sa revin asupra motivatiei acestei scrieri. Am toate motivele să-mi revizuiesc atitudinea vizavi de domnul Edi Constantinescu.  Gândeşte foarte corect din punct de vedere ştiinţific. Este un domeniul în care sunt convins că va excela.  Totdeauna a fost nevoie de minţi perspicace pentru a împinge progresul tehnologic mai departe.  Am mai spus-o : Este un mod de lucru acceptat de Dumnezeu. Descoperirile de care a avut parte dumnealui, l-au determinat în mod corect, să facă modificări majore în formula proprie de existenţă, cu mult curaj, dovedind un nobil spirit de sacrificiu.  Puţini cercetători de anvergura aceasta, ar fi renunţat la avantajele derivate din postul pe care-l ocupa, sau la poziţia socială pe care o avea, de dragul unui adevăr descoperit. Cu siguranta ca sunt multi care au parcurs dumuri similare , dar care din comoditate sau din lasitate, le e frica sa-si declare propriul crez. Din acest punct de vedere, domnul Edi Constantinescu are caracter.  Dar, nu pot să închei fără să nu-i lansez o întrebare şi va rog să mă credeţi că nu o pun cu răutate: Ce va faceţi domnule Edi, dacă într-o bună zi, în timp ce convingerile personale devin tot mai certe, aveţi parte brusc de revelaţia incontestabilă a lui Dumnezeu?