Cand se supara un om?
Cand nu-i convine ceva. Cand aude ceva care ii este impotriva. O parere care nu il avantajeaza pe el, sau pe familia lui. Cand cineva il nedreptateste. Cand i se intampla ceva care-l afecteaza materialiceste, a pierdut ceva , nu-i merg afacerile, sau mai grav, a pierdut din prestanta, i-a fost afectata imaginea. A fost inselat. A primit o contrazicere fatise in ceea ce el crede ca stie la maniera absoluta. Cand sa gasit cineva, care vrea sa-i rastoarne ordinea valorica pe care si-a faurit-o.
Intr-un cuvant cand este afectat “eul”.
Am tot vorbit despre acest “eu” in acceptiunea teologica, ca fiind o trasatura de caracter numita adesaea fire. Adica o forma de prezentare a fiintei spirituale, nepropice, nefasta mai bine zis, pe care suntem obisnuiti s-o numim firea pamanteasca.
Toata invatatura lui Isus, are la baza moartea acestei firi pamantesti si inglobarea entitatii noastre spirituale, in trupul lui Isus.
Departe de noi o astfel de performanta. Este o invatatura mult propovaduita, dar in cea mai mica masura aplicata.
Evident ca daca te superi, aceasta presupune existenta acelui “eu” care se poate deranja, care are orgoliu, care isi doreste pentru el, care nu suporta pierderi materiale sau de imagine, care tine la el mai mult decat la aproapele. Care exista. Care functioneaza, desi el ar trebui sa fie mort.
Cu cat supararea e mai mare, cu atat acest “eu”, este si el mai mare. Exista o direct proportionalitate. Daca el este zero si supararea este zero.
Concluzia e simpla:
Cine se supara, este in firea pamanteasca, are “eu”. Lepadarea de sine, conditie obligatorie pentru ucenicii lui Isus, nu e indeplinita. Practic, acela nu practica crestinismul!
Poate ca stie multe despre crestinism , dar nu e crestin si evident ca nu-l practica. Este in faza in care tot ce a citit si a auzit despre Isus, nu-i foloseste la nimic. Este o simpla teorie neaplicabila.
realitatea obscura 